ASAMBLARE  CALCULATOR

CONSTRUIRE  PC : NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COMPONENTE

Autor : Alexandru Bogdan Munteanu

PARTEA 1

PARTEA 2

PARTEA 3

 PARTEA 4

PARTEA 5

ANEXĂ

INTRODUCERE

    Ofertele de calculatoare deja asamblate sînt însă de multe ori "dezechilibrate" (de ex. procesor puternic şi placă video slaba, etc.) de aceea este recomandat să le spunem celor care ni-l vînd la ce îl folosim în principal. Aceştia pot să-i ajusteze configuraţia (în anumite limite) în raport cu cerinţele noastre, în aşa fel încît să nu avem surpriza să cumpărăm un calculator prea slab (pentru care vom fi nevoiţi să investim alţi bani în scopul ameliorării lui) sau din contră unul prea puternic (caz în care am cheltuit bani pentru nişte caracteristici pe care nu le folosim).

    Cei care au deja un calculator şi au cunoştinţe despre piesele din acesta (instalare, configurarea draiverelor) pot să îşi asambleze singuri un nou calculator fără un efort prea mare. Avantajul principal al asamblării unui calculator din componente cumpărate separat este că avem toate piesele în garanţie şi putem în acelaşi timp să deschidem calculatorul pentru a face îmbunătăţiri sau pentru a-l întreţine (curăţare de praf, lubrifierea ventilatoarelor, etc.) fără a pierde garanţia. Dacă am luat un calculator deja asamblat, garanţia se pierde de obicei dacă deschidem calculatorul şi de aceea sîntem nevoiţi să-l transportăm la serviciul de reparaţii al magazinului de unde l-am cumpărat ori de cîte ori avem probleme cu el sau dorim să-i aducem îmbunătăţiri. Un alt avantaj major este faptul că putem alege piesele care au cel mai bun raport calitate-preţ, nefiind obligaţi să le cumpărăm pe toate de la acelaşi furnizor. Faptul că nu depindem de componentele avute în stoc de o anumită firmă care vinde calculatoare asamblate deja, ne permite să alegem piesele şi în funcţie de companiile producătoare. De exemplu, dacă am avut experienţe pozitive cu plăcile de bază produse de compania X şi cu plăcile video produse de compania Y putem să ne procurăm în continuare piese produse de aceste companii pentru noul calculator pe care dorim să-l asamblăm.

    Dacă reuşim să asamblăm un calculator care funcţionează exact aşa cum ne dorim vom avea satisfacţia lucrului bine făcut şi în mod sigur vom cîştiga şi respectul prietenilor nostri interesaţi şi ei de calculatoare. Pe de altă parte dacă performanţele calculatorului asamblat sînt departe de ce speram sau chiar acesta nu porneşte, vom fi nevoiţi să apelăm la serviciile unor specialişti, lucru care ne va costa în plus.

    Decizia de a asambla singuri un calculator trebuie luată numai dacă sîntem siguri că vom duce lucrul la bun sfirşit. Responsabilitatea pentru asamblarea cu succes a unui calculator îi revine în întregime aceluia (sau aceleia) care îşi asumă un astfel de proiect. Cel mai important lucru (după cunoştinţele de bază despre componentele unui calculator şi funcţionarea acestuia) care ne poate garanta succesul într-o astfel de iniţiativă este încrederea în forţele proprii.

    Calculatorul este in esenta o masina electronica complexa si la fel ca orice masina are nevoie de intretinere pentru a functiona la parametrii maximi un timp cit mai indelungat. Tehnicile de intretinere sint prezentate pe larg in Manualul de Intretinere a unui Calculator.

PROCESORUL

INTEL

AMD

GENERALITĂŢI

    Procesorul este piesa cea mai importantă a unui calculator (cea care face "calculele") şi este alcătuit dintr-o multitudine de microcircuite integrate, care sînt compuse la rîndul lor din tranzistori, rezistori (rezistenţe), capacitori (condensatori) şi diode. Toate aceste componente servesc la alcătuirea unor circuite care formează porti logice (logic gates) ce stau la baza principiului de funcţionare a microprocesorului.

    Procesorul se mai numeşte şi CPU (Central Processing Unit). Puterea unui procesor este dată de de frecvenţa de funcţionare ("viteza cu care face calculele"), de arhitectura sa interna si de cantitatea de memorie de pe pastila procesorului. Frecvenţa de funcţionare este denumită de obicei "frecvenţă de ceas" ("clock frequency") sau "frecvenţă de tact" si este măsurată în MegaHertzi (MHz) sau GigaHertzi (GHz). Arhitectura procesorului se refera in principal la tipul de microcircuite si dispunerea lor în cadrul nucleului (nucleelor) acestuia. Memoria existentă pe pastila procesorului se numeste memorie "cache" de nivel 1, 2 sau 3, scrisă prescurtat de obicei L1, L2, L3. Memoria cache ("cache" = depozit) de pe pastila procesorului este o memorie rapidă folosită exclusiv de procesor, care în acest fel îşi scade dependenţa faţă de memoria sistemului (memoria RAM) şi devine mai rapid în executarea instrucţiunilor sale. Memoria cache serveşte la stocarea datelor accesate frecvent de procesor şi are o importanţă deosebită în aplicaţiile (jocurile pe calculator, etc.) care utilizează frecvent aceleaşi seturi de date. Frecvenţa de funcţionare ("viteza") a unui procesor este dată de produsul dintre frecvenţa ("viteza") magistralei principale de date ("Front Side Bus - FSB") şi factorul de multiplicare a acesteia ("multiplier"). De exemplu un procesor cu frecvenţa de funcţionare ("clock frequency") de 1467 MHz are o frecvenţă a magistralei principale de date de 133 MHz şi un factor de multiplicare de 11.

    In mod clasic procesoarele pentru calculatoarele personale au o arhitectura bazata pe un singur nucleu si lucreaza cu instructiuni pe 32 de biti. Cresterea de performanta a noilor generatii de procesoare se bazeaza pe marirea frecventei de tact, a magistralei principale (FSB) si a cantitatii de memorie cache, procese posibile intre altele si prin imbunatatirea procesului de fabricare. Dar in anul 2004 a devenit evident ca aceste proceduri de crestere a performantei isi atinsesera limita fizica si nu puteau fi impinse mai departe. Ca urmare atit AMD cit si INTEL au inceput sa caute modalitati noi prin care sa reuseasca sa scoata in continuare generatii de procesoare cit mai performante. S-a preconizat deci pe de o parte construirea unor procesoare care sa utilizeze instructiuni pe 64 de biti, iar pe de alta parte construirea unor procesoare care sa inglobeze mai multe nuclee. Procesoarele pe 64 de biti au fost lansate de AMD in anul 2003 si de INTEL in anul 2005, iar procesoarele cu doua nuclee ("dual-core" - binucleate) ale celor doi producatori si-au facut si ele aparitia in 2005. Procesoarele binucleate sint indicate pentru cei care lucreaza in mod curent cu aplicatii ce suporta modul multifir (multithread), adica editarea audio-video, codarea audio-video, prelucrarea de grafica 3D (modelare, randare, etc.) si proiectarea asistata de calculator (CAD). Liniile de procesoare clasice nu au fost inca abandonate, insa este posibil ca in citiva ani ele sa cedeze locul aproape in totalitate procesoarelor cu mai multe nuclee si care folosesc instructiuni pe 64 de biti.

    Există mai mulţi fabricanţi de procesoare dar cei mai importanţi sînt INTEL şi AMD. Aceste companii au o oferta împărţită în trei categorii :

•     1) Procesoare foarte puternice. Sînt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă generaţie sau celor care au nevoie de cît mai multă performanţă pentru aplicaţiile (animaţii 3D şi editare audio-video profesională, etc.) pe care le folosesc şi nu se uită la suma de bani pe care trebuie să o cheltuiască. In această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64 X2 (binucleat) si Athlon 64 FX, iar Intel procesoarele Intel Core 2 Extreme, Core 2 Duo, Pentium Extreme Edition (9xx si 8xx) si Pentium 4 Extreme Edition.
•     2) Procesoare puternice. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul atît pentru jocuri de ultimă generaţie cît şi pentru aplicaţii comune (prelucrare de text, internet, editare audio-video, etc.). In această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64, iar Intel procesoarele Pentium D (binucleat), Pentium 4 6xx si Pentium 4 5xx.
•     3) Procesoare cu performanţe medii. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul în special pentru aplicaţii mai puţin intensive (aplicaţii de birotica, internet, vizionare de filme, ascultare de muzica, etc.). Aceste procesoare pot fi folosite şi pentru jocurile de ultimă generaţie însă doar dacă sînt făcute anumite modificări în setările jocurilor (scăderea rezoluţiei şi a detaliilor grafice) care să permită rularea lor la un nivel acceptabil. Din această categorie fac parte procesoarele Sempron produse de AMD şi procesoarele Celeron produse de Intel.
•     3) Procesoare cu performanţe obişnuite (scăzute). Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul exclusiv pentru aplicaţii puţin intensive (aplicaţii de birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Din această categorie fac parte procesoarele VIA C (C7 si C3) si VIA Eden produse de VIA. Aceste procesoare au avantajul că nu consumă multă energie electrică şi că degajă foarte puţină căldură, ceea ce le face să poată fi folosite în special în calculatoarele portabile mai puţin performante destinate celor care doresc să plăteasca un preţ scăzut pentru aceste dispozitive.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului - legaturi catre cele mai bune articole de pe internet referitoare la procesoare
• Diagrama cu performantele procesoarelor AMD si Intel

PROCESOARE  INTEL

•     Procesoarele fabricate de compania INTEL sînt de trei tipuri şi anume Core, Pentium şi Celeron, care la rîndul lor există în mai multe variante în funcţie de generaţie (Core 2, Pentium 4, Pentium 3, Celeron 2, etc.), de frecvenţa de ceas (2 GHz; 2,4 Ghz; 3 Ghz; etc.) si de numarul de nuclee ("cores"). Între aceste trei tipuri există asemănari şi diferenţe in ce priveste arhitectura folosita si tehnologia de productie care se reflectă în performanţa lor globală.
•     Procesoarele Core si Pentium sînt destinate acelora care doresc cît mai multă performanţă de la calculator şi ca urmare sînt dispuşi să plăteasca un preţ pe măsură pentru acest lucru.
•     Procesoarele Celeron sînt destinate acelora care doresc să cumpere procesoare produse de compania Intel, dar sînt de acord să sacrifice un anumit grad de performanţă în favoarea unui preţ mai scăzut. Această politica de marketing a companiei Intel face ca procesoarele Celeron să fie fabricate şi poziţionate pe piaţă în aşa fel încît să nu intre în concurenţă cu procesoarele Pentium sau Core. Ca urmare ele au viteze mai mici decît cele mai noi procesoare Intel si Pentium, au o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date mai mică şi de asemenea mai puţină memorie cache pe pastila procesorului. De exemplu la un moment dat cel mai puternic procesor Celeron (cu nucleu Northwood) avea o frecvenţă de ceas de 2,8 GHz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 400 MHz şi o memorie cache L2 de 128 KB. Prin comparaţie, la acelaşi moment cele mai puternice procesoare Pentium 4 obişnuite (nu Extreme Edition) aveau o frecvenţă de ceas de 3,4 Ghz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 800 MHz şi o memorie cache L2 de 512 KB (P4 cu nucleu Northwood) sau 1024 KB (P4 cu nucleu Prescott).
•     O lista cu caracteristicile tehnice ale procesoarelor Core, Pentium si Celeron se gaseste pe situl INTEL sub forma de fisier PDF.

    1. CORE   

    Procesoarele Core au fost lansate pe piata la jumatatea anului 2006 iar microarhitectura care sta la baza lor difera considerabil de cea folosita la constructia procesoarelor Pentium 4 si Pentium D. Noile inovatii tehnologice folosite in procesoarele Core permit obtinerea unei performante crescute in conditiile unui consum de energie electrica scazut. Aceste inovatii sint urmatoarele :

•     Executie Dinamica pe Scara Larga ("Wide Dynamic Execution") → procesoarele Core executa mai multe instructiuni pe ciclul de tact decit predecesoarele lor bazate pe arhitectura NetBurst. In plus analiza fluxului de date prelucrat de procesor a fost optimizata.
•     Prelucrare Imbunatatita a Datelor Media Digitale ("Advanced Digital Media Boost") → Instructiunile SSE au fost modificate in asa fel incit acum prelucrarea datelor din aplicatiile multimedia (audio, video) este de aproape doua ori mai rapida.
•     Memorie Cache Inteligenta de tip Superior ("Advanced Smart Cache") → Memoria cache de tip L2 este partajata intre nucleele ce compun un procesor Core, iar gradul ei de folosire de catre fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic in functie de nivelul de activitate al nucleelor la momentul respectiv.
•     Acces Inteligent la Memorie ("Smart Memory Access") → Algoritmii de aducere si procesare a datelor in memoria cache de tip L1 si L2 au fost imbunatatiti.
•     Capacitate de Folosire Inteligenta a Energiei Electrice ("Intelligent Power Capability") → Raportul "Performanta per Watt consumat" a fost imbunatatit, iar consumul de energie electrica si disiparea de caldura au fost diminuate. Procesoarele pot sa-si dezactiveze in mod dinamic subunitatile care sint inactive, astfel incit energia electrica sa fie folosita numai daca este nevoie de ea la momentul respectiv (eficientizarea consumului de energie).

    1.1 PROCESOARE  INTEL  CORE  MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur nucleu)  

    Compania INTEL nu produce in prezent procesoare mononucleate ce inglobeaza tehnologia Core.

    1.2 PROCESOARE  INTEL  CORE  BINUCLEATE ("dual core" - cu doua nuclee) 

    1.2.1 Intel Core 2 Duo

    Procesoarele Core 2 Duo sint fabricate folosind doua tipuri de nuclee, anume Conroe si Allendale, care difera intre ele doar prin marimea memoriei cache de tip L2 (2 MB pentru Allendale si 4 MB pentru Conroe). Ele folosesc instructiunile pe 64 de biti (EM64T) si suporta tehnologiile de virtualizare (Intel Virtualization Technology) si de eficientizare a consumului energetic (Intel Enhanced SpeedStep Technology), dar nu si tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de placi de baza cu soclu LGA775, insa aceste PB nu sint compatibile cu procesoarele Pentium 4 sau Pentium D. Modelele ieftine (E4400, E4300) nu suporta tehnologiile de virtualizare si au frecventa magistralei principale (FSB) de 800 MHz, spre deosebire de modelele mai scumpe la care aceasta este de 1066 MHz.

    Fiecare nucleu are viteza specificata in tabelul de mai jos, dar asta nu inseamna ca un procesor cu 2 nuclee la frecventa de 1,80 GHz este echivalent cu un procesor cu un singur nucleu la frecventa de 3,6 GHz. O crestere mare de performanta este valabila doar atunci cind procesoarele sint folosite pentru softuri optimizate pentru lucrul cu mai multe nuclee (de ex. programele de grafica 3D).

    Modelele Core 2 Duo existente sint urmatoarele :

• E6700 : 2,66 GHz  |  2 nuclee  |  4 MB memorie cache L2
• E6600 : 2,40 GHz  |  2 nuclee  |  4 MB memorie cache L2
• E6400 : 2,13 GHz  |  2 nuclee  |  2 MB memorie cache L2
• E6300 : 1,86 GHz  |  2 nuclee  |  2 MB memorie cache L2
• E4300 : 1,80 GHz  |  2 nuclee  |  2 MB memorie cache L2
• ----------------------------------------------------------
• X6800 : 2,93 GHz  |  2 nuclee  |  4 MB memorie cache L2 → familia Core 2 Extreme

    1.3 PROCESOARE  INTEL  CORE  CVADRINUCLEATE ("quad core" - cu patru nuclee) 

    1.3.1 Intel Core 2 Quad

    Procesoarele Core 2 Quad sint fabricate pe baza nucleului Kentsfield (compus din doua nuclee Conroe puse unul linga altul) si au frecventa magistralei principale (FSB) de 1066 MHz. Ele folosesc instructiunile pe 64 de biti (EM64T) si suporta tehnologiile de virtualizare ("Intel Virtualization Technology") si de eficientizare a consumului energetic ("Enhanced SpeedStep Technology"), dar nu si tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de placi de baza cu soclu LGA775.

    Modelele Core 2 Quad existente sint urmatoarele :

• Q6600   : 2,40 GHz  |  4 nuclee  |  8 MB memorie cache L2 (2 x 4 MB)
• --------------------------------------------------------------------------
• QX6800 : 2,93 GHz  |  4 nuclee  |  8 MB memorie cache L2 (2 x 4 MB) → familia Core 2 Extreme
• QX6700 : 2,66 GHz  |  4 nuclee  |  8 MB memorie cache L2 (2 x 4 MB) → familia Core 2 Extreme

    1.4 PROCESOARE  INTEL  CORE  EXTREME

    Familia Core 2 Extreme include procesoare binucleate sau cvadrinucleate si contine modelele cele mai performante de procesoare Intel pentru calculatoarele de birou ("desktops"). Ele inglobeaza nuclee Conroe (X6800) sau Kentsfield (QX6700) si se instaleaza pe placi de baza in format LGA775.

    Modelele Core 2 Extreme existente sint urmatoarele :

•    X6800 : 2,93 GHz  |  2 nuclee  |  4 MB memorie cache L2
• QX6800 : 2,93 GHz  |  4 nuclee  |  8 MB memorie cache L2 (2 x 4 MB)
• QX6700 : 2,66 GHz  |  4 nuclee  |  8 MB memorie cache L2 (2 x 4 MB)

    2. PENTIUM   

    2.1 Procesoare Pentium mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)

    Procesoarele Pentium au fost pina in anul 2006 cele mai puternice procesoare produse de Intel şi sînt indicate pentru cei care doresc să foloseasca calculatorul şi pentru jocuri de ultimă generaţie sau pentru prelucrare audio-video. Procesoarele Pentium fabricate în prezent sînt dintr-a patra generaţie (Pentium 4), dar se mai găsesc în vînzare la mîna a doua şi sisteme cu procesoare din generaţia a treia (Pentium 3, denumire scrisa de obicei Pentium III).

    2.1.1 Pentium 4

    Procesoarele Pentium 4 (cu excepţia seriei P4 Extreme Edition) au fost fabricate folosindu-se cinci tipuri de nuclee şi anume Wilamette, Northwood, Prescott, Prescott 2M si Cedar Mill. Între cele cinci tipuri de nuclee există multe asemănări însă există şi destule diferenţe, legate de procesul de fabricaţie sau de arhitectura internă. Nucleul Willamette a fost primul tip de nucleu inclus in procesoarele P4 si de aceea a fost si cel mai slab, inglobind doar 256 KB de memorie cache L2. Nucleul Northwood are 8 KB de memorie cache L1 si 512 KB de memorie cache L2. Nucleul Prescott are un număr dublu de tranzistori faţă de nucleul Northwood şi are 16 KB de memorie cache L1 alaturi de 1024 MB de memorie cache L2. În plus procesoarele bazate pe nucleul Prescott au o arhitectură îmbunătăţită şi sînt dotate cu un set nou de instrucţiuni, numit SSE3, care nu există la procesoarele bazate pe nuclee mai vechi şi care va fi pus în valoare de creatorii de softuri. Pe de altă parte nucleul Prescott are un consum de electricitate mai crescut şi degajă mai multă căldură în timpul funcţionării intensive decît nucleul Northwood, ceea ce reprezintă un dezavantaj. Nucleul Prescott 2M isi are numele de la includerea a 2 MB de memorie cache L2 si a fost folosit pentru unele procesoare Pentium 4 din familia 6xx si pentru cel mai performant dintre procesoarele Pentium 4 Extreme Edition (P4 EE 3.73). Nucleul Cedar Mill este asemanator cu Prescott, dar fiind fabricat cu o tehnologie de 65 nm are un consum de electricitate mai scazut, deci si o emisie de caldura mai redusa.

    Modelele din familiile 5xx (550, 540, 530, etc.) si 6xx (670, 660, 650, etc.) sint ultimele reprezentante ale generatiei de procesoare mononucleate Pentium 4. Ceea ce le deosebeste de familiile precedente de procesoare Pentium 4 este posibilitatea folosirii tehnologiei EM64T (Enhanced Memory 64 Technology), adica folosirea instructiunilor pe 64 de biti. Acestea au nevoie pentru a functiona de placi de baza care sa suporte tehnologia EM64T la nivel de BIOS, iar la nivel software de sisteme de operare (Windows XP x64 sau Linux) si de aplicatii pe 64 de biti.

   2.1.2  Pentium 4 Extreme Edition

    Procesoarele Pentium 4 XE sînt cele mai performante procesoare din generaţia Pentium 4. Majoritatea acestor procesoare au fost bazate pe nucleul Gallatin, iar una dintre caracteristicile lui care au contribuit din plin la sporul de performanţă a fost prezenţa unui nivel de memorie cache L3 cu o marime de 2 MB, care se adauga memoriei cache L2 de 512 KB. Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition nu au nevoie de plăci de bază speciale, ele putînd fi montate pe plăcile de bază obişnuite pentru Pentium 4 şi anume "socket 478" sau "socket LGA775". Astfel, procesorul P4 XE 3.4 GHz exista atit in varianta pentru soclu 478 cit si in varianta pentru soclu LGA775. Cel mai puternic reprezentant al acestei familii este procesorul Pentium 4 XE 3.73 GHz, care a fost construit exclusiv pentru formatul de soclu LGA775, fiind bazat pe nucleul Prescott 2M.

    O parte din procesoarele Pentium 4 cu frecvenţa de tact de peste 2,4 GHz posedă facilitatea de "Hyper-Threading" (HT), ceea ce înseamnă că un procesor este "văzut" de SO ca fiind de fapt compus din două procesoare "logice" (virtuale) care funcţionează la frecvenţa de ceas nominală a procesorului real. Unele aplicaţii sînt optimizate pentru modul multifir ("multithread") sau pentru sistemele multiprocesor şi ca urmare ele vor rula mai rapid pe un sistem dotat cu un procesor Pentium 4, chiar dacă acest sistem doar "emulează" un sistem biprocesor, fără a fi şi în realitate unul. De asemenea tehnologia HT aduce un avantaj în situaţia lucrului simultan cu mai multe aplicaţii sau în cazul în care unele aplicaţii rulează automat în fundal. Performanţa unui sistem dotat cu un procesor care utilizează tehnologia "Hyper-Threading" nu este însă la fel de mare ca a unui sistem dotat cu două procesoare reale (identice cu cel folosit în sistemul monoprocesor), din cauza faptului că procesoarele "logice" trebuie totuşi să împartă resursele procesorului real. Creşterea de performanţă este de obicei de ordinul 10-30 %, dar există şi situaţii în care tehnologia HT trebuie dezactivată pentru că ea încetineşte activitatea procesorului în anumite aplicaţii. Pentru a putea folosi tehnologia HT este nevoie de o placă de bază compatibila şi de un SO (Windows XP sau unele distribuţii de Linux) optimizat pentru această tehnologie. Activarea sau dezactivarea tehnologiei HT se face din BIOS-ul plăcii de bază.   

    2.2 Procesoare Pentium binucleate ("dual core" - cu doua nuclee)

    2.2.1 Pentium D

    Familia Pentium D cuprinde modelele Pentium D 8xx si Pentium D 9xx. Procesoarele Pentium D folosesc tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), insa nu si tehnologia Hyper-Threading, care a fost dezactivata.

• Pentium D 8xx sint procesoare bazate pe nucleul Smithfield si au o memorie cache L2 de 2 MB. Modelele existente sint : Pentium D 805, 820 (2,8 GHz), 830 (3 GHz) si 840 (3,2 GHZ), ambele nuclee componente avind frecventa de tact specificata in paranteza. Acest tip de procesoare a fost scos din productie in anul 2006.
• Pentium D 9xx sint procesoare bazate pe nucleul Presler si au o memorie cache L2 de 4 MB. Modelele existente sint : Pentium D 915 (2,8 GHz), 920 (2,8 GHz), 930 (3 GHz), 940 (3,2 GHz), 945, 950 (3,4 GHz) si 960 (3,6 GHz), ambele nuclee componente avind frecventa de tact specificata in paranteza. 

    2.2.2 Pentium Extreme Edition (Pentium XE)

    Familia Pentium XE contine cele mai puternice procesoare Pentium produse de compania Intel. Ele au tehnologia Hyper-Threading activata si folosesc bineinteles si instructiunile pe 64 de biti (EM64T).

• Pentium XE 840 este bazat pe nucleul Smithfield, are 2 MB cache L2, frecventa de 3,2 GHz si magistrala de date (FSB) de 800 MHz.
• Pentium XE 955 este bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecventa de 3,46 GHz  si magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.
• Pentium XE 965 este bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecventa de 3,46 GHz  si magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.

    Ambele familii de procesoare binucleate folosesc formatul de soclu LGA775 si au nevoie de o placa de baza cu cipset Intel 955X sau NVIDIA nForce4 SLI Intel Edition.

    3. CELERON

    Procesoarele Celeron moderne au nucleu de procesor Pentium 4 (varianta Wilamette, Northwood, Prescott sau Cedar Mill), dar în trecut procesoarele Celeron foloseau acelaşi nucleu ca şi procesoarele Pentium mai vechi cu o generaţie.

    Familia de procesoare Celeron D cuprinde modele bazate pe nucleele Prescott si Cedar Mill. Ele au o performanta notabil crescuta fata de procesoarele Celeron din generatiile anterioare, chiar şi la o frecventa de tact egala. Acest lucru se datoreaza mai multor factori şi anume : marimea memoriei cache L2 s-a dublat sau cvadruplat (L2 = 256 KB Prescott / L2 = 512 KB Cedar Mill), viteza magistralei principale a crescut şi ea (533 MHz, fata de 400 MHz cît aveau cele mai performante procesoare Celeron cu nucleu Northwood) şi a fost introdus setul de instructiuni SSE3. Pe de alta parte procesoarele Celeron, indiferent de generatie, nu suporta tehnologia Hyper-Threading, aceasta raminind apanajul procesoarelor Pentium 4.

    Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 Intel a inceput sa produca si procesoare Celeron D care folosesc tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu modelele Celeron D 326, 331, 336, 341, 346, 351, 352, 355, 356, 360. Acestea au frecvente de tact de la 2,53 la 3,46 GHz si folosesc formatul de soclu LGA775.

    Cele mai noi modele de Celeron D (352, 356 si 360) inglobeaza nucleu Cedar Mill si sint fabricate cu ajutorul tehnologiei de 65 nm, ceea ce inseamna ca au un consum de energie mai mic si deci se incalzesc mai putin.

    Procesoarele Celeron cu frecvenţa de tact sub 2 Ghz sînt indicate pentru calculatoare folosite pentru aplicaţii mai puţin solicitante. Aceasta nu înseamnă că ele nu pot fi folosite pentru jocuri sau editare audio-video, ci doar că performanţa lor în aceste cazuri este mult scăzută faţă de procesoarele Pentium de ultimă generaţie, în principal datorită cantităţii mici de memorie cache. Procesoarele Celeron cu viteze de 2 GHz sau mai mult pot fi folosite însă şi pentru aplicaţii solicitante, deşi cantitatea (relativ) redusă de memorie cache L2 îşi pune în continuare amprenta asupra performanţelor procesorului, exceptie făcînd bineinteles procesoarele Celeron D cele mai noi. 

    DENUMIREA  PROCESOARELOR INTEL

    Compania Intel a folosit pina in anul 2004 denumiri pentru procesoarele Pentium şi Celeron care includeau obligatoriu şi frecventa de ceas reala a acestora (de ex. Pentium 4 3.4 GHz ; Pentium 4 3.2E GHz ; Pentium 4 2.8C GHz ; Celeron 2 GHz, Celeron 2.8 GHz, etc.). Scopul era ca orice cumparator sa poată sa aprecieze uşor performanta procesoarelor şi sa poată sa se decida rapid care este cel mai potrivit pentru nevoile sale.

    Intel a complicat însă lucrurile pe parcurs (în special pentru cumparatorii mai puţin avizati) pentru ca au existat foarte frecvent situatii în care procesoare Pentium 4 avînd aceeaşi frecventa de ceas aveau performante sensibil diferite. Acest lucru se datora în principal faptului ca unele dintre aceste procesoare funcţionau cu o magistrala interna de date de 800 MHz, iar altele cu 533 MHz sau ca unele procesoare foloseau tehnologia "Hyper-Threading" în timp ce altele nu. Mai mult, interveneau în ecuatie şi diferentele legate de nucleele pe baza cărora erau construite procesoarele. În acest fel nu erau rare situatiile în care cumparatorii erau pusi în dificultate atunci cînd trebuiau sa aleaga procesorul adecvat dintre mai multe procesoare avînd aceeaşi frecventa de ceas dar preturi diferite. Aceasta stare de lucruri defavoriza în mod evident cumparatorul şi în plus permitea unele manevre de marketing abuzive din partea firmelor care vindeau sisteme şi componente de calculator, firme care de obicei specificau în ofertele lor doar frecventa de ceas a procesorului, fara a preciza şi frecventa magistralei de date, tipul nucleului sau compatibilitatea cu tehnologia "Hyper-Threading".

    Incepind cu anul 2004 Intel a hotarit sa schimbe radical modul de denumire a procesoarelor pe care le produce, în aşa fel încît diferentele de performanta sa fie foarte clare. Noua metoda de denumire implica folosirea unui număr (Processor Number - PN) care sa reflecte performanta globala a procesorului respectiv. Denumirea va fi formata din numele procesorului (Pentium sau Celeron) la care se adauga un număr alcatuit din trei cifre, de forma 9xx, 8xx, 7xx, 6xx, 5xx sau 3xx, după linia de procesoare în care se incadreaza un anumit model de procesor. Vor exista mai multe grupuri de procesoare distincte şi anume : procesoare cu performante crescute (9xx si 8xx), procesoare pentru calculatoare mobile (7xx), procesoare cu performante medii (6xx si 5xx) şi procesoare cu performante obisnuite (3xx). Primele patru grupuri cuprind procesoare de tipul Pentium 4, iar ultimul procesoarele Celeron. Procesoarele numite 8xx si 9xx sint cu doua nuclee.

    Un procesor avînd un anumit număr este mai puternic decit procesoarele cu numere mai mici şi mai slab decit procesoarele cu numere mai mari. De exemplu un procesor Pentium 4 la 3,6 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 800 MHz, 1MB memorie cache L2, compatibil cu tehnologia HT) va avea numarul 560, un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 3,4 GHz va avea numarul 550, iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 3,84 GHz va avea numarul 570. În mod similar un procesor Celeron D la 2,66 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 533 MHz, 256 KB memorie cache L2) va avea numarul 330, un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,53 GHz va avea numarul 320, iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,8 GHz va avea numarul 335.

    LEGĂTURI UTILE :

• Lista de procesoare Intel  - Core, Pentium, Celeron, M (mobil), Xeon (server), Itanium (server)
• Lista de procesoare Core 2
• Lista de procesoare Pentium 4   
• Lista de procesoare Celeron
• Core 2 - Duo, Quad si Extreme
• Pentium Extreme Edition
• Pentium D
• Pentium 4
• Celeron

PROCESOARE  AMD

    Procesoarele fabricate de compania AMD sînt de două tipuri şi anume Athlon şi Sempron. Între aceste două tipuri există asemănări şi diferenţe care se reflectă în performanţa lor globală. Diferenţa între procesoarele de tip Athlon şi Sempron este legată de frecvenţa de ceas ("viteza") a procesorului, de frecvenţa magistralei de date, de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului şi de tipul nucleului folosit.

    1. PROCESOARE  AMD  MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur nucleu)   

    1.1 ATHLON 64 / ATHLON 64 FX

    Compania AMD a introdus in productie incepind cu anul 2003 procesoare fabricate exclusiv pe baza unei arhitecturi pe 64 de biţi (AMD64) şi anume familiile de procesoare Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) si Athlon 64. Aceste procesoare sînt optimizate pentru a rula aplicaţii pe 64 de biţi, însă ele pot rula extrem de bine şi aplicaţii pe 32 de biţi sau chiar pe 16 biţi. În aplicaţiile pe 32 de biţi (de ex. jocuri, programe de birotică, editare audio-video, etc.) performanţa procesoarelor cu arhitectura pe 64 de biţi este chiar considerabil mai bună decît a procesoarelor pe 32 de biţi. Puterea reală a procesoarelor pe 64 de biţi este însă "descătuşată" doar de sistemele de operare (Windows XP x64, Linux) şi aplicaţiile pe 64 de biţi.

    Procesoarele AMD pe 64 de biţi au arhitectura nucleului asemănătoare cu cea a procesoarelor Athlon XP, la care s-au adăugat însă mai multe inovaţii în scopul creşterii performanţei. Cea mai notabilă inovaţie este includerea în nucleu a controlerului de memorie, care era pînă atunci plasat în cipsetul plăcii de bază. În acest fel lucrul cu memoria DDRAM este accelerat şi în plus performanţa procesorului nu mai depinde de calitatea controlerului folosit de producătorul plăcii de bază. În plus ele folosesc şi instrucţiunile SSE 2, care nu sînt prezente la procesoarele Athlon XP. Procesoarele AMD Athlon pe 64 de biţi au nevoie de plăci de bază speciale, ele neputind fi instalate pe PB pentru procesoare Athlon XP. La inceputul productiei acestor procesoare, PB trebuiau sa fie de tipul "Socket 940" pentru Athlon 64 FX şi "Socket 754" pentru Athlon 64, în funcţie de numarul de pini ai fiecarui tip de procesor. Ulterior compania AMD a hotarit ca ambele tipuri de procesoare sa aiba acelaşi număr de pini, şi anume 939, iar placile de baza de tipul "Socket 939" sa fie compatibile atît cu procesoarele Athlon 64 FX, cît şi cu procesoarele Athlon 64 construite cu acest număr de pini.

    1.1.1 ATHLON 64

    Procesoarele Athlon 64 sînt varianta mai puţin performanta (şi în acelaşi timp mai ieftina) a procesoarelor AMD mononucleate pe 64 de biti, dar ele intrec în performanta procesoarele Sempron sau Athlon XP cu aceeaşi frecventa de tact. Ele sînt construite folosind nucleele "Newcastle", "Clawhammer", "Winchester" si "Venice. Cel mai puternic reprezentant al familiei Athlon 64 este procesorul Athlon 64 4000+ (frecventa reala 2,4 GHz), care are 939 de pini. El este construit pe baza nucleului Clawhammer (la fel ca si Athlon 64 FX-53, care are aceeasi frecventa de tact), avind controler de memorie bicanal si o cantitate de memorie cache L2 de 1 MB.

•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Clawhammer" (3200+, 3400+ şi 3700+) au 754 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754), posedă un controler de memorie monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le face mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB.
•     În ceea ce le priveste pe procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" lucrurile sînt ceva mai complicate. Primele procesoare Athlon 64 (2800+, 3000+, 3200+, 3400+) cu nucleu "Newcastle" aveau 754 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 754) posedau un controler de memorie monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le facea mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Procesoarele din a doua serie Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" (3500+, 3800+) au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 939) poseda un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi (la fel ca procesoarele Athlon 64 FX) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB.
•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Winchester" (3000+, 3200+ şi 3500+) au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel") şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Deosebirea intre nucleele Newcastle si Winchester tine exclusiv de procesul de fabricatie, primele fiind fabricate cu tehnologie de 130 nm (0,13 microni) iar celelalte, mai noi, cu tehnologie de 90 nm (0,09 microni). Tehnologia de 90 nm permite atit scaderea costurilor de productie cit si un consum de electricitate mai mic, ceea ce are ca efect o temperatura mai scazuta.
•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Venice" (3000+, 3200+, 3400+, 3500+, 3800+) sint fabricate cu tehnologie de 90 nm, au 754 sau 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754 sau 939), poseda instructiunile SSE3, au un controler de memorie imbunatatit si un voltaj mai mic de functionare, ultima caracteristica contribuind la mentinerea unei temperaturi mai scazute fata de nucleele precedente.
•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "San Diego" (3500+, 3700+, 4000+) sint fabricate cu tehnologie de 90 nm si au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939).
•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Orleans" (3000+, 3200+, 3500+, 3800+) sint fabricate cu tehnologie de 90 nm si au 940 de pini (sînt compatibile cu PB Socket AM2).

    1.1.2 ATHLON 64 FX MONONUCLEAT

    Procesoarele Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 si 51) au fost de la inceput concepute pentru a fi varianta mai performanta (şi în acelaşi timp mai scumpa) a procesoarelor AMD pe 64 de biti cu un singur nucleu. Ele posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB (1 MB). 

•     Primele procesoare Athlon 64 FX-51 şi FX-53 inglobau nucleul "Sledgehammer", aveau 940 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 940) şi, lucru foarte important, aveau nevoie pentru a funcţiona de o memorie RAM specială ("Registered DDRAM").
•     Compania AMD a decis ulterior incetarea productiei procesoarelor FX-51 şi intrarea în productie a unor procesoare Athlon 64 FX-53 care inglobeaza nucleul "Clawhammer" si au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 939). Mai important, AMD a hotarit ca toate procesoarele Athlon 64 FX produse din acel moment vor funcţiona cu memorie RAM obisnuita, nemaifiind nevoie de memoria RAM specială de tipul "Registered DDRAM". Memoria RAM obisnuita are două avantaje fata de cea speciala ("registered") şi anume este mai rapida şi mai ieftina.
•     Athlon 64 FX-57 (frecventa reala 2,8 GHz) are 939 de pini si este construit pe baza nucleului "San Diego", beneficiind deci de un controler de memorie imbunatatit si de compatibilitate cu setul de instructiuni SSE3. Este ultimul procesor Athlon 64 FX construit cu un singur nucleu.

       1.2 SEMPRON

    Procesoarele Sempron au fost construite de-a lungul timpului folosind cinci tipuri de nuclee si anume Thoroughbred B, Barton, Paris, Palermo si Manila.

•   Primele procesoare Sempron de la 2200+ (frecventa reala 1,5 GHz) la 2800+ (frecventa reala 2 GHz) au fost fabricate folosind nucleul Thoroughbred B si erau conforme cu formatul "socket A" pentru placile de baza. Toate procesoarele Sempron bazate pe nucleul Thoroughbred B de la 2200+ la 2800+ au o cantitate de memorie cache L2 de 256 KB, ceea ce le face mult mai performante decit predecesoarel lor, Duron, care aveau doar 64 KB.
•   Sempron 3000+ (frecventa reala 2 GHz - 512 KB cache L2) a fost initial fabricat folosind nucleul Barton, conform cu formatul "socket A" pentru placile de baza. Ulterior a fost fabricat cu nucleul Palermo (frecventa reala 1,8 GHz - 128 KB cache L2). Procesorul Sempron 3000+ cu nucleu Barton are 512 KB memorie cache L2, la fel ca si procesoarele Athlon XP construite pe baza aceluiasi nucleu. Procesorul Sempron 3100+ cu nucleu Paris are 256 KB memorie cache L2.
•   Sempron 3100+ (frecventa reala 1,8 GHz) este fabricat folosind nucleul Paris (similar cu cel folosit pentru procesoarele Athlon 64) si este conform cu formatul "socket 754" pentru placile de baza. Toate procesoarele de mai sus au fost fabricate cu o tehnologie de 130 nm.
•   Procesoarele Sempron mai noi fabricate pentru formatul Socket 754 au fost realizate cu ajutorul tehnologiei de 90 nm, inglobeaza nucleul Palermo si au valorile nominale ("ratings") : 2600+ (frecv. reala 1,6 Ghz), 2800+ (1,6 Ghz), 3000+ (1,8 GHz), 3100+ (1,8 GHz), 3300+ (2 GHz) si 3400+ (2 GHz). Diferenta de performanta dintre modelele 3300+ si 3400+ (sau dintre 3000+ si 3100+) nu este data de frecventa de functionare, care este aceeasi, ci de cantitatea de memorie cache L2. Procesoarele construite pe baza nucleului Palermo au cantitati diferite de memorie cache L2 si anume : 2600+ (128 KB); 2800+ (256 KB), 3000+ (128 KB), 3100+ (256 KB), 3300+ (128 KB), 3400+ (256 KB).
•   Cele mai noi procesoare Sempron (modele de la 2800+ la 3600+) sint realizate pe baza nucleului Manila si folosesc soclul AM2.

    Procesoarele Sempron construite cu nucleele Paris si Palermo poseda avantajele conferite de acestea (de ex. controler de memorie integrat), dar nu pot rula aplicatii pe 64 de biti. Evident ca nici cele construite pe baza nucleelor Thoroughbred B si Barton nu pot rula aplicatii pe 64 de biti.

    Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 AMD a inceput sa produca si procesoare Sempron care folosesc tehnologia AMD64 (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu versiunile 2600+, 2800+, 3000+, 3100+, and 3300+. Ele se deosebesc de modelele pe 32 de biti prin intermediul codului OPN.

    1.3 ATHLON XP

    Procesoarele Athlon XP au fost fabricate intre anii 2001-2005 folosindu-se succesiv (în ordine cronologică) patru tipuri de nuclee şi anume Palomino (1500+ pînă la 2100+), Thoroughbred (1600+ pînă la 2700+), Barton (2500+ pînă la 3200+) şi Thorton (2000+, 2200+, 2400+).

•     Nucleul Thoroughbred a avut două revizii (versiuni) şi anume Thoroughbred A şi Thoroughbred B, acesta din urma prezentînd un avans tehnologic considerabil faţă de nucleele anterioare, inclusiv versiunea A. Diferenţele dintre nuclee sînt date în principal de optimizarea arhitecturii lor în vederea îmbunătăţirii performanţei globale a procesorului, cu cîteva excepţii în care diferenţele dintre generaţiile de nuclee sînt minore şi tin doar de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului. Ca o regulă aproape generală cu cît nucleul este mai nou cu atît  procesorul este mai bun, adică mai rapid şi mai stabil.
•     Diferenţa între nucleul Barton şi cel Thoroughbred B este minima d.p.d.v al arhitecturii, deosebirea principală între ele fiind dată de adăugarea a 256 KB de memorie cache L2 pe nucleul Barton în aşa fel încît acesta are 512 KB memorie cache L2 în timp ce nucleul Thoroughbred B (ca şi nucleele Palomino şi Thoroughbred A) are doar 256 KB.
•     Nucleul Thorton este un nucleu Barton care are doar 256 KB de memorie cache L2 şi a fost produs doar din considerente ce ţin de procesul de producţie, pentru că era mai ieftin să se folosească aceeaşi linie de fabricaţie ca pentru nucleele Barton decît să se păstreze linia de fabricaţie a nucleelor Thoroughbred B.

    1.4 DURON

    Procesoarele Duron mai recente au fost construite succesiv cu două tipuri de nuclee şi anume Morgan (între 1 GHz şi 1,3 GHz) şi Applebred (1,4 GHz; 1,6 GHz şi 1,8 GHz). Nucleul Applebred este îmbunătăţit considerabil faţă de nucleele anterioare şi permite funcţionarea procesorului la o frecvenţă a magistralei de date (FSB) de 266 MHz. Procesoarele Duron au o cantitate de memorie cache L2 de doar 64 KB, faţă de 256 sau 512 KB pentru procesoarele Athlon XP, ceea ce se răsfrînge asupra performanţelor în aplicaţiile (jocuri, programe de birotică, etc.) dependente de cantitatea de memorie cache disponibilă. Aceasta linie de procesoare a fost scoasa din productie în momentul în care a fost lansat modelul Sempron.

    2. PROCESOARE  AMD  BINUCLEATE ("dual core" - cu doua nuclee)

    2.1 ATHLON 64 FX BINUCLEAT

    Incepind cu anul 2006 AMD a decis ca procesoarele din familia Athlon 64 FX sa fie fabricate folosind doua nuclee. Primii reprezentanti ai acestei familii (Athlon 64 FX-51, 53, 55, 57) aveau un singur nucleu.

• Athlon 64 FX-60 este construit pe baza nucleului Toledo, avind frecventa reala de 2,6 GHz. El este compatibil cu placile de baza cu Soclu 939 si are 2 MB memorie cache (cite 1 MB pentru fiecare din cele doua nuclee). Controlerul de memorie este bicanal si are o interfata de lucru cu memoria cache L2 de 128 de biti.
• Athlon 64 FX-62 | FX-70 | FX-72 | FX-74 sint construite pe baza nucleului Windsor, avind frecventa reala de 2,8 GHz (FX-62) | 2,6 GHZ (FX-70) | 2,8 GHz (FX-72) | 3 GHz (FX-74). Sint compatibile cu placile de baza cu Soclu AM2 si au 2 MB memorie cache (cite 1 MB pentru fiecare din cele doua nuclee).

    2.2 ATHLON 64 X2

    Familia de procesoare Athlon 64 X2 include modelele :

•     6000+ : 3,0 GHz  |  2 nuclee  |  2 MB memorie cache L2
•     5600+ : 2,8 GHz  |  2 nuclee  |  2 MB memorie cache L2
•     5400+ : 2,8 GHz  |  2 nuclee  |  1 MB memorie cache L2
•     5200+ : 2,6 GHz  |  2 nuclee  |  2 MB memorie cache L2
•     5000+ : 2,6 GHz  |  2 nuclee  |  1 MB memorie cache L2
•     4800+ : 2,4 GHz  |  2 nuclee  |  2 MB memorie cache L2
•     4600+ : 2,4 GHz  |  2 nuclee  |  1 MB memorie cache L2
•     4400+ : 2,2 GHz  |  2 nuclee  |  2 MB memorie cache L2
•     4200+ : 2,2 GHz  |  2 nuclee  |  1 MB memorie cache L2
•     4000+ : 2,0 GHz  |  2 nuclee  |  1 MB memorie cache L2
•     3800+ : 2,0 GHz  |  2 nuclee  |  1 MB memorie cache L2
•     3600+ : 2,0 GHz  |  2 nuclee  |  512 KB memorie cache L2

    Fiecare nucleu are viteza specificata in lista de mai sus, dar asta nu inseamna ca un procesor cu 2 nuclee la frecventa de 2 GHz este echivalent cu un procesor cu un singur nucleu la frecventa de 4 GHz. O crestere mare de performanta este valabila doar atunci cind procesoarele sint folosite pentru softuri optimizate pentru lucrul cu mai multe nuclee (de ex. programele de grafica 3D). Diferenta de performanta intre modelele cu aceeasi frecventa de tact este data de marimea memoriei cache L2, care este de altfel si singura diferenta intre cele doua tipuri de nuclee.

    Procesoarele Athlon 64 X2 sint bazate pe nucleele Toledo (4800+ si 4400+), Manchester (4600+, 4200+, 3800+), Windsor (modele de la 3600+ la 6000+) si Brisbane (modele de la 4000+ la 5000+).

    Modelele bazate pe nucleele Toledo si Manchester sint cele mai vechi si din aceasta cauza folosesc placi de baza de tip "Socket 939". Ele au magistrala de date de 1000 MHz, sint compatibile cu setul de instructiuni SSE3 si au un controler de memorie imbuntatit fata de procesoarele Athlon 64.

    Modelele bazate pe nucleul Windsor fiind mai noi folosesc placi de baza cu soclu AM2.

    Modelele bazate pe nucleul Brisbane sint cele mai noi si folosesc placi de baza cu soclu AM2. Ele sint fabricate cu o tehnologie de 65 nm, ceea ce are ca rezultat un consum mai scazut de energie si deci si o incalzire mai redusa. Nucleul Brisbane are o marime a memoriei cache L2 de 512 KB, deci un procesor cu acest nucleu va avea o memorie cache de 1 MB (2 x 512 KB).

    Procesoarele Athlon 64 X2 "Eficiente Energetic" (energy efficient) sint modele bazate pe nucleele Windsor sau Brisbane al caror consum energetic se situeaza intre 35-65 W, in timp ce procesoarele Athlon 64 X2 obisnuite au un consum in jur de 85 W. Scaderea consumului se obtine prin selectarea procesoarelor ce pot functiona la o tensiune de alimentare (Vcore) mai redusa. Sint recomandate pentru sistemele la care se doreste cu orice pret pastrarea unei temperaturi scazute pentru a nu fi nevoie de o racire zgomotoasa, de exemplu sistemele AMD Live, care sint dedicate in principal redarii multimedia ("home cinema").

    DENUMIREA  PROCESOARELOR AMD

    AMD sustine că foloseşte o arhitectură pentru nucleele procesoarelor sale pe 32 de biti (Athlon XP, Duron, Sempron) care este mai bună decît cea folosită de INTEL. Acest lucru ar permite ca un procesor Athlon XP să aibă la o anumită frecvenţă de tact o performanţă egală sau mai bună decît un procesor Pentium 4 care funcţionează la o frecvenţă de tact superioara celei a procesorului Athlon XP. De exemplu AMD susţine (în mod indirect) că un procesor Athlon XP 2800+ (nucleu Thoroughbred B) care funcţionează la frecvenţa reala de 2250 MHz (2,25 GHz) are aceeaşi performanţă ca un procesor Pentium 4 2.8 care funcţionează la frecvenţa reala de 2800 MHz (2,8 Ghz). Acest lucru nu este fără o bază reală, pentru că procesoarele produse de AMD execută mai multe instrucţiuni pe ciclu decît procesoarele produse de Intel.

    Compania AMD îşi numeşte procesoarele Athlon XP în funcţie de performanţa lor ("performance rating" - PR) şi nu de frecvenţa de tact reală, în aşa fel încît un procesor Athlon XP 2000+ are de fapt frecvenţa de ceas de 1667 MHz. Introducerea nucleului Barton a complicat întrucîtva lucrurile pentru că de exemplu un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Thoroughbred B funcţionează la frecvenţa de 2250 MHz (166x13,5), iar un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Barton funcţionează la frecvenţa de 2083 MHz (166x12,5), AMD susţinînd că memoria cache L2 mai mare a nucelului Barton îl face capabil să aibă aceeaşi performanţă cu nucleul Thoroughbred B, chiar dacă funcţionează la o frecvenţă mai mică. Cele mai performante procesoare Athlon XP (3000+ şi 3200+) sînt însă construite numai folosind nuclee Barton.

    Apariţia procesoarelor pe 64 de biţi a complicat şi mai mult lucrurile în ceea ce priveşte denumirile folosite de compania AMD pentru produsele sale. Astfel, metoda PR a fost păstrată pentru procesoarele Athlon 64 (3200+, 3400+, 4000+), însă pentru procesoarele Athlon 64 FX s-a optat pentru denumiri care nu au legătură cu frecvenţa de funcţionare (FX-51 funcţionează la 2,2 GHz, FX-53 la 2,4 GHz, iar FX-55 la 2,6 GHz) sau cu performanţa comparativă cu procesoarele Pentium 4 (numerele 51, 53 si 55 nu au nici o relatie cu performanta procesoarelor produse de Intel). Denumirea procesoarelor Sempron (3100+, 2800+, 2600+, etc.) este conforma cu modelul PR ("performance rating") expus mai sus, dar ele nu se raporteaza la performanta comparativa a unor procesoare Pentium 4. Procesoarele Duron au fost denumite în funcţie de frecvenţa de ceas exprimată în MHz (Duron 1600, Duron 1800), ele fiind scoase insa din productie.

    Acurateţea folosirii unei denumiri care nu se bazează pe frecvenţa de ceas a procesorului în cauză, ci pe frecvenţa unui procesor concurent care are performanţe asemănătoare, este pusă în chestiune de unii specialişti. Din testele efectuate de mai multe situri specializate în hardware rezultă că valoarea nominala ("rating") folosită de AMD pentru procesoarele sale Athlon XP este adecvată în special în legătură cu aplicaţiile de birou şi cu jocurile pe calculator. În cazul prelucrării audio-video (codare MPEG4, codare MP3) denumirea îşi pierde din precizie, supraestimînd într-o anumită măsură performanţele procesorului AMD.

    In cazul procesoarelor Athlon 64 si Sempron, compania AMD a fost acuzata ca valorile nominale ("ratings") par a fi stabilite uneori fara prea multa rigurozitate logica, din considerente care tin mai mult de strategiile de acoperire a pietei cu o gama cit mai larga de produse, decit de performantele comparative ale procesoarelor. Acuzatiile nu se verifica in majoritatea cazurilor, compania AMD neavind interesul sa isi creeze o reputatie proasta prin apelarea mult prea flagranta la trucuri ieftine de marketing. De exemplu un procesor Athlon 64 3500+ (2,2 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 128 de biti - nucleu Newcastle sau Winchester) este in majoritatea testelor mai performant decit unul 3400+ (2,4 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 64 de biti - nucleu Newcastle), chiar daca acesta din urma are o frecventa de ceas mai mare cu 200 MHz. La un moment dat pe piata romaneasca ele costau (cu TVA inclus) 285 EUR (3500+) si 235 EUR (3400+), fiecare potential cumparator urmind sa decida singur daca diferenta de 50 de EUR la pret reflecta adecvat diferenta de performanta.

    Un dezavantaj al procedurii de numire folosite de AMD este faptul ca pot exista procesoare cu aceeasi valoare nominala care fac parte din familii diferite si evident au si preturi diferite. O astfel de situatie se intilneste in cazul procesoarelor Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Clawhammer sau Newcastle), Athlon XP 3000+ (2,1 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton) si Sempron 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton). In acest caz alegerea procesorului cel mai performant trebuie sa se faca dupa pretul sau. De exemplu la un moment dat procesorul Sempron 3000+ (1,8 GHz - 128 KB cache L2 - nucleu Palermo) costa in Romania 115 EUR (incl. TVA), iar procesorul Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Newcastle) costa 153 EUR (incl. TVA), ambele fiind destinate platformelor cu soclu 754. Este evident ca valoarea nominala identica (3000+ in acest caz) nu a pus pe acelasi rang al performantelor un procesor Sempron cu unul Athlon 64, lucru reflectat foarte bine de pret.

    Este deci recomandat sa nu se faca comparatii bazate pe valorile nominale intre procesoare AMD apartinind unor familii diferite. Pentru a avea relevanta, astfel de comparatii trebuie sa se faca doar pe baza rezultatelor obtinute de procesoare in testele efectuate de siturile specializate in recenzii ale componentelor hardware. In sfirsit, daca trebuie sa ne decidem asupra a doua procesoare din aceeasi familie (de ex. Athlon 64), care au aceeasi valoare nominala (de ex. 3500+) dar sint fabricate cu tehnologii diferite (90 nm si 130 nm), este recomandat sa alegem procesorul fabricat cu tehnologia mai noua (90 nm).

    Verdictul în privinţa procesoarelor AMD a fost dat de cumpărătorii cu mijloace financiare mai reduse, care le apreciaza atît pentru performanţă, cît mai ales pentru raportul preţ-performanţă care este foarte bun. Este recomandată cumpărarea unui procesor Athlon 64 sau Athlon XP dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii care necesită putere mare de calcul (jocuri, prelucrare audio-video) sau un procesor Sempron dacă îl folosim pentru aplicaţii de intensitate medie (aplicaţii de birou, internet). La fel ca în cazul procesoarelor Celeron, procesoarele Sempron pot fi folosite şi pentru jocuri sau editare audio-video, însă performanţele lor sînt mai scăzute decît ale procesoarelor Athlon 64 si Athlon XP, evident la valori nominale apropiate (a nu se compara deci un Sempron 3100+ cu un Athlon XP 2000+). Procesoarele Sempron cu valori nominale mari (peste 2800+) pot fi folosite fara probleme si pentru jocurile noi, dar jucatorii impatimiti ar trebui sa cumpere mai degraba procesoare Athlon 64 sau Athlon XP.

    Identificarea nucleului unui procesor Athlon XP, Athlon 64 sau Sempron se face pe baza codului inscripţionat pe acesta ("Ordering Part Number" - OPN) sau folosind softuri speciale cum sînt CPUiDMax sau CPU-Z (vezi adresele de unde pot fi descărcate în pagina Legaturi Programe). Să presupunem că avem un procesor Athlon XP cu urmatorul cod inscripţionat pe plăcuţa sa : "AXDA 1700 DUT3C". Pentru a-l "descifra" trebuie să urmăm indicaţiile de pe situl AMD. Grupul de litere "AXDA" ne semnalează că avem de-a face cu un procesor Athlon XP cu nucleu Barton sau Thoroughbred, numărul "1700" ne dezvăluie că procesorul are o performanţă ("performance rating") de 1700+ ceea ce lămureşte în plus faptul că este vorba de un nucleu Thoroughbred, litera "D" semnifică faptul că procesorul este "împachetat" folosind tehnologia OPGA, litera "U" arată că tensiunea de funcţionare este de 1,6 V, litera "T" indică temperatura maximă suportată de nucleu şi anume 90 de grade Celsius, cifra "3" semnalează că procesorul are 256 KB de memorie cache L2, iar litera "C" ne indică frecvenţa magistralei principale de date (FSB) a plăcii de bază în care poate fi montat procesorul şi anume 266 MHz.

    LEGĂTURI UTILE :

• Lista de procesoare AMD  - Athlon, Sempron, Duron, Turion (mobil), Opteron (server)
• Lista de procesoare Athlon 64 , Athlon 64 FX si Athlon 64 X2
• Lista de procesoare Sempron
• Lista de procesoare Athlon XP   
• Athlon 64
• Athlon 64 FX
• Athlon 64 X2
• Sempron
• Athlon XP
• Duron

ALTI  PRODUCATORI

    Compania VIA produce familiile de procesoare VIA C (C3 / C7) si VIA Eden. Acestea au un consum scazut de electricitate si pot fi folosite in sistemele de dimensiuni (foarte) reduse la care este esentiala producerea unei cantitati cit mai mici de caldura in timpul functionarii. Dacă intenţionăm să folosim un calculator în principal pentru procesarea de text sau explorarea internetului putem lua în considerare cumpărarea unor asemenea procesoare, care poate fi folosite eventual şi pentru jocuri pe calculator mai vechi sau pentru aplicaţii audio-video mai puţin intensive. Procesoarele produse de VIA se vînd de obicei impreună cu o placă de bază (sint deja fixate pe ea), la un preţ foarte convenabil.

RĂCITORUL

GENERALITĂŢI

    Procesoarele moderne se încălzesc foarte mult atunci cînd funcţionează, iar temperatura lor trebuie menţinută sub o anumită limită pentru a asigura o funcţionare optimă. Pentru aceasta peste procesor se fixează un răcitor ("cooler") compus dintr-un radiator pe care se află fixat un ventilator.

    Radiatorul este format dintr-un postament care se continuă cu o structură lamelară şi este construit de obicei din aluminiu dar poate avea şi părţi din cupru, care este un mai bun conductor de căldură. Postamentul vine în contact cu suprafaţa procesorului, de la care preia căldura degajată de acesta şi o disipează cu ajutorul structurii lamelare în mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire pasivă.

    Ventilatorul asigură transferul aerului încălzit care se află în apropierea suprafeţei radiatorului, permiţînd astfel schimbul mai eficient de căldură între radiator şi mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire activă. Ventilatorul este de obicei acoperit cu un mic grilaj metalic al cărui rol este de a împiedica contactul dintre palele ventilatorului şi cablurile care traversează spaţiul interior al carcasei calculatorului.   

    Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la răcitoare pot fi gasite in Anexa Manualului.

PLACA  VIDEO

NVIDIA

ATI

GENERALITĂŢI

    Placa Video (PV) este responsabila cu afişarea imaginilor pe ecranul monitorului. Ea este a doua componenta, după procesor, care determina performanţa unui calculator şi de aceea şi în cazul ei este recomandat să nu facem economie atunci cînd dorim să o cumpărăm.

    PV contine un procesor specializat numit GPU (Graphics Processing Unit) sau VPU (Visual Processing Unit) care face o parte din calculele necesare pentru afişarea imaginilor, cealalta parte a acestor calcule fiind făcută de procesorul calculatorului (CPU). Fiecare PV are şi o cantitate de memorie RAM inclusa pe ea care este folosită de GPU, de exemplu pentru a stoca texturile obiectelor (elemente de peisaj, personaje, etc.) intilnite în jocuri.   

    Placa video afiseaza pe ecranul monitorului imagini de două tipuri şi anume în două dimensiuni (2D) şi în trei dimensiuni (3D), cu mentiunea că imaginile 3D sînt evident tot în două dimensiuni (fiind afisate pe ecran, care este o suprafaţa plata), însă în cazul lor este creata senzatia (iluzia) perspectivei, adică a unui spatiu în trei dimensiuni aflat dincolo de ecranul monitorului. Imaginile 2D sînt folosite în special pentru elementele de interfata (ferestrele, barele, butoanele, etc) ale softurilor, iar imaginile 3D sînt folosite în special pentru jocurile 3D (practic aproape toate jocurile publicate incepind cu anul 2000, indiferent de tipul lor).

    Puterea unei plăci video, care se reflecta bineinteles în preţ, consta în capacitatea ei de a oferi animatii cît mai fluide (cursive, fără sacadari) în jocurile 3D. Placa video creeaza de fapt imagini statice (cadre, similare cu nişte diapozitive), însă inlantuirea acestora la o viteza mare (peste 30-40 de cadre pe secunda) produce ochiului senzatia că elementele prezente în imagini (personaje, vehicule, etc.) se afla în miscare, la fel cum inlantuirea rapidă a cadrelor de pe rola unui film produce senzatia de miscare. Acest proces de creare a imaginilor 3D devine evident atunci cînd încercam să rulam un joc 3D pe o PV mai slaba şi rezultatul este că actiunea jocului se desfasoara sacadat, semanind uneori cu o sesiune de vizionare a unor diapozitive ("slideshow").

    Crearea unei imagini 3D este o operatiune complexa, care se desfasoara în două etape mari ("geometrica" şi "grafica") la care participa atît  procesorul central (CPU) cît şi procesorul grafic (GPU - VPU). În etapa "geometrica" sînt calculate coordonatele în spatiu ale tuturor elementelor care compun o imagine (scena) şi de asemenea sînt calculate valorile necesare aplicarii efectelor grafice care fac ca imaginea să para cît mai realista (umbre, culori, texturi, toate în raport cu unghiul de vedere al scenei). În etapa "grafica" se trece la modificarea propriu-zisa a scenei în conformitate cu calculele facute în etapa "geometrica", adică se adauga texturile, culorile şi umbrele obiectelor prezente în scena şi se obtine imaginea finala, procedeu numit "randare" ("rendering"). Etapa "geometrica" era realizata de obicei de CPU, însă în PV moderne ea este realizata (exclusiv sau cu ajutorul CPU) de către GPU prin unitatea de "transformare şi iluminare" ("transform & lightning" - T&L) prezenta pe cipul grafic. Etapa "grafica" este realizata de către PV care prelucreaza pixelii care compun imaginea şi le adauga texturi pe care apoi le optimizeaza în aşa fel încît efectul să fie cît mai realist. Scena finala rezultata ("cadrul") depinde deci foarte mult de capacitatea PV de a-şi executa operatiile cît mai bine (fără defecte de texturare, artefacte cromatice, etc.) şi într-un timp cît mai scurt.

    Randarea imaginii finale este realizata de PV cu ajutorul unor "conducte de randare" ("rendering pipelines" sau "pixel pipelines") în cadrul cărora se desfasoara operatiile de prelucare a pixelilor. Fiecare conducta de randare foloseste un anumit număr de "unitati de mapare a texturilor" ("texture mapping units") a caror funcţie este de a aplica texturi pe suprafetele obiectelor prezente în imagine, suprafete alcătuite din pixeli. Aplicarea texturilor seamana foarte bine cu aplicarea unui tapet pe un perete sau cu acoperirea unui obiect cu o stofa (de ex. asezarea unei fete de masa) cu mentiunea că pe un obiect dintr-o imagine 3D se aplica de obicei mai multe texturi pentru a obtine efecte realiste, de exemplu pentru a simula o suprafaţa cu protuberante sau una zgiriata.

    Performanţa unei plăci video este dată de insumarea mai multor factori printre care cei mai importanti sînt frecvenţa de ceas a procesorului grafic, frecvenţa de ceas a memoriei RAM (şi cantitatea ei) de pe PV, numarul de conducte de randare şi numarul de unitati de texturare continute de fiecare conducta. Un alt factor important este tipul magistralei de memorie ("memory bus"), prin care sînt transferate date între cipul grafic şi memoria RAM de pe placa video. Cele mai performante plăci au o magistrala de memorie pe 256 biţi, plăcile cu performanţe medii şi obişnuite au o magistrala de memorie pe 128 biţi, iar plăcile cu performanţe scăzute (nerecomandate pentru jocuri) au o magistrala de memorie pe 64 biţi.

    Placa Video se fixeaza pe placa de bază într-un orificiu alungit numit slot. Acesta poate fi de tip PCI Express (standardul nou, cel mai folosit), AGP (un standard mai vechi, dar inca folosit),  sau PCI (foarte putine PV îl folosesc în prezent). Standardul PCI Express x16 creste semnificativ cantitatea de date care poate fi transferata intre placa video si sistem (in speta cipsetul NorthBridge de pe PB), asa-numita "latime de banda" ("bandwith"). In plus acest nou standard prezinta si avantajul ca datele pot fi transferate simultan in ambele sensuri (de la PV la sistem si invers) prin folosirea unor canale independente de transfer a datelor. Alt avantaj important este posibilitatea de a furniza mai mult curent electric placii video direct prin magistrala PCI Express X16, in asa fel incit este posibil ca alimentarea unei PV puternice sa se faca exclusiv in acest fel, renuntindu-se la conectorul de alimentare suplimentar. Desi slotul PCI Express x16 are aceasi dimensiune ca slotul AGP, standardele PCI Express x16 si AGP sint incompatibile, deci o placa PCI Express x16 nu va functiona decit daca va fi instalata intr-un slot PCI Express x 16 pe placa de baza. Modul de transfer a datelor video prin portul AGP este de 1X, 2X, 4X sau 8X dar asta nu inseamna că un mod de transfer de 8X este de două ori mai bun decît de cel 4X, ele avînd performanţe apropiate, evident cu un plus de performanţă pentru 8X.

    Plăcile Video sînt construite de multe companii specializate în producerea de piese pentru calculator, însă în fapt cea mai mare parte dintre aceste PV au un procesor grafic (GPU - VPU) fabricat fie de NVIDIA, fie de ATI.     

FOLOSIREA  A  DOUA  PLACI  VIDEO IN  PARALEL

    Incepind cu anul 2004 NVIDIA a introdus posibilitatea folosirii tehnologiei SLI ("Scalable Link Interface" - "Interfata de legatura scalabila") in scopul obtinerii de performante crescute in jocuri sau aplicatiile profesionale 3D folosind doua placi video NVIDIA fixate in aceeasi placa de baza. Pentru aceasta este nevoie de o placa de baza compatibila SLI si de doua PV identice. Fiecare placa se monteaza intr-un slot PCI Express x16 pe placa de baza si apoi sint conectate cu ajutorul unei punti ("bridge") pentru a functiona ca un ansamblu montat in paralel. Principiul de functionare se bazeaza pe metodele "Alternate Frame Rendering" (fiecare placa randeaza pe rind cite un cadru) si "Split Frame Rendering" (cele doua placi conlucreaza la randarea fiecarui cadru). Cresterea de performanta variaza in functie de aplicatia folosita si de rezolutie, putind ajunge pina la 100 % (sistemul SLI fiind de doua ori mai performant ca o singura placa), insa in mod obisnuit invirtindu-se in jurul valorilor de 30-60 %. Dezavantajele acestei solutii sint reprezentate de marirea consumului de energie electrica si a zgomotului produs de ventilatoare fata de cazul folosirii unei singure placi. Placile de baza compatibile cu tehnologia SLI de la NVIDIA au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipseturile "nForce 4 SLI" (pt. proc. AMD) si "nForce 4 SLI Intel Edition" (pt. proc. INTEL). Liste cu componentele compatibile cu tehnologia SLI se gasesc pe situl Nvidia.

    Compania ATI a lansat in anul 2005 tehnologia CrossFire ("Foc Încrucişat" - in traducere romana) in scopul obtinerii de performante crescute in orice tip de aplicatii 3D (in special jocuri sau aplicatiile profesionale de proiectare sau grafica) folosind doua placi video ATI fixate in aceeasi placa de baza. Pentru aceasta este nevoie de o placa de baza compatibila CrossFire si de doua PV ATI Radeon compatibile cu aceasta tehnologie. Fiecare placa se monteaza intr-un slot PCI Express x16 pe placa de baza si apoi sint conectate cu ajutorul unui cablu in forma de Y pentru a functiona ca un ansamblu. Una din placi este definita ca Principala (CrossFire Edition -"Master"), iar cealalta ca Secundara (CrossFire Ready - "Slave"), aceasta diferentiere fiind stabilita in cadrul procesului de fabricatie, placile avind o functionalitate diferita in cadrul procesului de generare a imaginilor. Placile pot sa nu fie identice, insa ele trebuie sa apartina aceleiasi familii. De exemplu o placa Radeon X800 "CrossFire Edition" (Principala) poate fi cuplata cu orice placa "CrossFire Ready" (Secundara) din familia Radeon X800 (Pro, XL, GTO, XT, XT Platinum Edition), indiferent de producatorul ei.

    Conlucrarea dintre placile ATI Radeon decurge in doua etape. Placa Secundara trimite prin cablul in Y datele procesate de ea Placii Principale, iar aceasta din urma le combină cu datele procesate de ea insasi cu ajutorul unui asa-zis Motor de Compozitie ("Compositing Engine") aflat pe un cip special. Imaginea astfel obtinuta este apoi trimisa la monitor. Principiul de functionare al tehnologiei CrossFire se bazeaza pe metodele numite "Scissor" ("Foarfeca" - placile conlucreaza la randarea fiecarui cadru, care este impartit in doua parti in mod similar cu taierea unei foi de hirtie cu foarfeca), "SuperTiling" ("Super-Pavimentare" - Orice cadru este impartit in mici dreptunghiuri asemanatoare cu cele de pe o tabla de sah, fiecare placa prelucrind jumatate din numarul acestora) si  "Alternate Frame Rendering" (fiecare placa randeaza pe rind cite un cadru). Draiverul ATI Catalyst va selecta automat metoda adecvata in functie de aplicatia care ruleaza, dar utilizatorul are posibilitatea sa intervina in aceasta decizie. Cresterea de performanta variaza in functie de aplicatia folosita si de rezolutie, putind ajunge pina la 100 % (sistemul CrossFire fiind de doua ori mai performant ca o singura placa), insa in mod obisnuit invirtindu-se in jurul valorilor de 30-60 %. Mai exista si modul de lucru SuperAA ("Super Anti-Aliasing") care aduce doar un plus de calitate a imaginii, insa cu pretul unor performante mai scazute. Dezavantajele acestei solutii sint reprezentate de marirea consumului de energie electrica si a zgomotului produs de ventilatoare fata de cazul folosirii unei singure placi. Placile de baza compatibile cu tehnologia CrossFire de la ATI au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipsetul "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 480" in cazul procesoarelor AMD. Pentru procesoarele Intel trebuie folosite placi de baza cu cipseturile "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 400" sau Intel i955X.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului - legaturi catre cele mai bune articole de pe internet referitoare la placile video
• Diagrama cu performantele placilor grafice dotate cu cipuri ATI si Nvidia

NVIDIA

    Compania NVIDIA fabrica un GPU cu denumirea GeForce care, la fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume GeForce, GeForce 2, GeForce 3, GeForce 4, GeForce FX, GeForce 6, GeForce 7 şi cea mai noua generaţie, GeForce 8.

    Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia GeForce FX (GF FX) a fost compusa din familiile GF FX 5200, FX 5500, FX 5600, FX 5700, FX 5800, FX 5900, FX 5950. La rindul sau o familie este alcatuita din modele, de exemplu familia GF FX 5900 este compusa din modelele 5900 SE, 5900 XT, 5900 si 5900 Ultra, asezate in ordinea crescatoare a performantei.

    Placile video au o performanta care depinde in cea mai mare masura de nucleul ("core") continut. Procesoarele grafice de pe plăcile NVIDIA din generatiile 1-6 au la baza nuclee numite "NV xx", unde "xx" este un număr format din doua cifre. Denumirea nucleelor nu este insa o indicatie a performanţei lor, pentru că de exemplu procesorul cu nucleu NV 34 (GeForce FX 5200) este mai slab decît procesorul cu nucleul NV 31 (GeForce FX 5600) şi mult mai slab decît procesorul cu nucleu NV 35 (GeForce FX 5900). Pentru generatia a 7-a nucleele sint denumite "Gxx", unde "xx" este un număr format din doua cifre (de ex. G70 pentru placile GeForce 7800 GT si GTX).   

    GeForce FX / GeForce 4 / GeForce 3 / GeForce MX

    Plăcile GeForce din generaţiile 3 şi 4 au fost denumite "GF Titanium N", unde N era un numar care masura performanta in raport cu a celorlalte modele de tip GF 3 (GF 3 Ti200, GF 3 Ti500) sau GF 4 (GF Ti 4200, 4400, 4600, 4800). Familia de placi cea mai longeviva produsa de NVIDIA este cea numita GeForce MX, care a fost de la bun inceput destinata celor care nu aveau nevoie de o placa performanta, ci doar de una folosita in special pentru birotica si internet. O PV cu GPU GeForce 4MX, chiar daca este fabricata recent, are în fapt un GPU din generaţia 2 (GeForce 2) cu unele îmbunătăţiri, ultimul model din aceasta familie purtind numele de GeForce MX4000. Modelele GF MX pot fi folosite pentru jocuri 3D mai vechi, sau chiar pentru unele mai noi, daca avem un procesor puternic si jucam la o rezolutie mai scazuta. Jucatorii trebuie totusi sa evite cumpararea unor astfel de placi.

    Începind cu placile din generaţia FX (5) compania NVIDIA a ales o strategie de numire a placilor care intentioneaza sa puna in valoare faptul ca fiecare generatie contine o gama completa de modele, de la unele cu performante scazute la unele cu performante de exceptie. In acest fel orice utilizator isi poate alege, in limita bugetului său, placa care are cel mai bun raport calitate-pret.   

    GeForce 8 / GeForce 7 / GeForce 6 /    

    Generatia de placi GeForce 6 cuprinde familiile : GF 6100, GF 6200, GF 6500, GF 6600 si GF 6800.

    Generatia de placi GeForce 7 este formata din familiile :

• GeForce 7100 → modelul GS
• GeForce 7300 → modelele LE, GS si GT
• GeForce 7600 → modelele GS si GT
• GeForce 7800 → modelele GTX 512, GTX, GT si GS
• GeForce 7900 → modelele GS, GT, GTO, GTX si GX2
• GeForce 7950 → modelele GT si GX2

    Generatia de placi GeForce 8 este formata din familiile :

• GeForce 8800 → modelele GTX si GTS

    Modelele din generatia 8 sint compatibile cu specificatiile DirectX 10.

    Fiecare familie are in componenta mai multe modele care se deosebesc prin :

•   Frecvenţa Procesorului Grafic ("GPU frequency")
•   Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV ("memory frequency")
•   Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biti)
•   Tipul modulelor de memorie (GDDR3, GDDR2, DDR2 sau DDR)
•   Numarul de Conducte de Randare ("rendering pipelines" - "pixel pipelines")
•   Numarul de Conducte de Vertecşi ("vertex pipelines")
•   Interfata de Conectare la placa de baza (PCI Express x16 sau AGP)

    Ca o regula generală, pentru o anumită placă video GeForce 7, 6 sau FX produsa de NVIDIA sînt scoase mai multe modele ce au atasat la nume un sufix care simbolizeaza performanta comparativa in cadrul familiei:

•   GTX / GX2 / Ultra / Ultra Extreme  (perf. de vîrf / maxima) - GF 8800 GTX ; GF 6800 Ultra / UE
•   GTO / GT / GS (performanţă medie) - GF 6800 GT / GF 6800 GS
•   Fără Sufix (performanţă obişnuită) - GF 6800
•   LE (performanţă scăzută) - GF 6800 LE

    Placile cu sufixul GX2 au doua cipuri grafice identice pe aceeasi placa, aranjamentul fiind unul oarecum similar cu cel de tip SLI.

    Modelul cu performanţe obisnuite (fara sufix) este de obicei scos pe piata primul, urmat de cel cu performanţe de virf şi apoi de cele cu performanţe medii si scăzute. Performanţa PV aşa cum este reflectata de nume este comparata în cadrul aceleiasi familii (între plăcile 5900 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile 5900 şi cele 5600). Plăcile GeForce FX 5600 Ultra sînt mai bune (şi mai scumpe) decît plăcile GeForce FX 5600, însă în nici un caz ele nu au performanţele placilor GeForce FX 5900, ca să nu mai vorbim de plăcile GeForce FX 5950 Ultra.

    In cazul familiei bazate pe nucleul NV 34, avem ca reprezentate principale modelele (furnizate de diversi producatori) numite GeForce FX 5600 (frecvenţa GPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 550 MHz) şi GeForce FX 5600 Ultra (frecvenţa GPU = 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 800 MHz), ultimele fiind în mod evident mai performante. Pentru că şi utilizatorii cu mijloace financiare mai reduse să poată să-şi cumpere o PV cu nucleu NV 34 au fost scoase pe piata şi plăcile GeForce 5600 XT (frecvenţa GPU = 235 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), în varianta cu magistrala de memorie pe 128 de biţi sau pe 64 de biţi, dar performanţa acestor plăci este mult mai scăzută decît a placilor GeForce 5600 sau Ge Force FX 5600 Ultra.

    Placile NVIDIA din generatia FX produse pentru a fi folosite cu plăcile de bază care utilizeaza standardul PCI Express în locul celui AGP sînt numite GeForce PCX şi au cipuri grafice identice cu cele de pe plăcile GeForce FX obisnuite (AGP). Astfel au fost produse modelele Ge Force PCX 5950, 5750, 5300 şi 4300, enumerate aici în ordinea descrescatoare a performanţei.

    Majoritatea placilor GeForce din generatiile 6 si 7 sint disponibile in doua versiuni, care difera intre ele doar prin modul de conectare la placa de baza, slot AGP sau slot PCI Express. Cumparatorul va trebui sa aleaga varianta care se potriveste cu placa de baza existenta in calculator.

    Compania NVIDIA produce si solutii grafice integrate pe placile de baza pentru procesoare AMD. Astfel PB cu cipset nForce2 IGP au integrat un cip grafic de tipul GeForce 4MX, foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.), dar putind fi folosit si pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafica mai putin solicitanta. In anul 2005 NVIDIA a lansat cipseturile GeForce 6100 si 6150 care au performante crescute fata de solutiile grafice integrate precedente. 

ATI

    Compania ATI fabrica un VPU (identic cu un GPU) cu denumirea Radeon care, la fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume Radeon 7, Radeon 8, Radeon 9, Radeon X (de la numeralul roman insemnind 10) şi cea mai noua generaţie, Radeon X1000.

    Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia Radeon 9 a fost compusa din familiile Radeon 9000, 9200, 9500, 9600, 9700 si 9800. La rindul sau o familie este alcatuita din modele, de exemplu familia Radeon 9800 este compusa din modelele 9800 SE, 9800, 9800 Pro si 9800 XT, asezate in ordinea crescatoare a performantei.

    Procesoarele grafice de pe plăcile Radeon au nuclee ("cores") numite "Rxxx" (la plăcile cu performanţe medii sau inalte) sau "RVxxx" (la plăcile cu performanţe obişnuite) unde "xxx" este un număr format din trei cifre. Aceste VPU sînt diferenţiate deci în funcţie de nucleul lor (R520, R300, R420, RV 530, RV280, RV300 etc.) şi cu cît numarul de după R este mai mare cu atît  procesorul este dintr-o generaţie mai noua. Denumirea RV inseamna "Radeon Value" şi desemneaza nucleul unui VPU inclus în plăcile video care au un preţ mai mic (şi evident o performanţă mai scăzută).     

    Radeon X1000 / Radeon X / Radeon 9

    Începind cu placile din generaţia 9 compania ATI a ales o strategie de numire a placilor care intentioneaza sa puna in valoare faptul ca fiecare generatie contine o gama completa de modele, de la unele cu performante scazute la unele cu performante de exceptie. In acest fel orice utilizator isi poate alege, in limita bugetului său, placa care are cel mai bun raport calitate-pret.

    Generatia de placi Radeon X1000 cuprinde familiile :

• X1300 → modelele Fara Sufix, Pro si XT
• X1600 → modelele Pro si XT
• X1650 → modelele Pro si XT
• X1800 → modelele XL si XT
• X1900 → modelele GT, XT si XTX
• X1950 → modelul XTX

Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale modelelor care dau numele familiilor.

    Generatia de placi Radeon X cuprinde familiile X300, X600, X700 si  X800. Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale modelelor care dau numele familiilor. Modelul X600 este in fapt cel numit X600 Pro, neexistind in aceasta familie un model fara sufix.

        Fiecare familie are in componenta mai multe modele care se deosebesc prin :

•   Frecvenţa Procesorului Grafic ("VPU frequency")
•   Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV ("memory frequency")
•   Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biti)
•   Tipul modulelor de memorie (GDDR3 sau DDR)
•   Numarul de Conducte de Randare ("rendering pipelines" - "pixel pipelines")
•   Numarul de Conducte de Vertecşi ("vertex pipelines")
•   Unitati de Texturare ("texture units")
•   Interfata de Conectare la placa de baza (PCI Express x16 sau AGP)

    De exemplu avem plăcile (furnizate de diversi producatori) numite ATI Radeon 9600 (frecvenţa VPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz) şi plăcile ATI Radeon 9600 Pro (frecvenţa VPU = 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz). Compania ATI a mai scos pe piata modelele ATI Radeon 9600 XT (frecvenţa VPU = 500 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz) şi ATI Radeon 9600 SE (frecvenţa VPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), acesta din urma avînd magistrala memoriei pe 64 biţi, spre deosebire de toate celelalte modele 9600 care au magistrala memoriei pe 128 biţi.

    Ca o regula generală, pentru o anumită familie de plăci video Radeon X sau 9 produsa de NVIDIA sînt scoase mai multe modele ce au atasat la nume un sufix care simbolizeaza performanta comparativa in cadrul familiei :

•   XT / XT PE / XTX (perf. de vîrf / maximă / supremă) - Radeon X1900 XT / XTX ; X800 XT PE
•   XL (performanţă superioară) - Radeon X800 XL
•   PRO (performanţă medie)  - Radeon X800 Pro
•   Fără Sufix (performanţă obişnuită) - Radeon X800
•   SE (performanţă scăzută) - Radeon X800 SE

    Produsul cu performanţe medii este de obicei scos pe piata primul, urmat de cele cu performanţe de virf şi în final de cel cu performanţe obişnuite-scăzute. Performanţa PV aşa cum este reflectata de nume este comparata în cadrul aceleiasi familii (între plăcile 9600 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile 9600 şi cele 9800). Plăcile ATI Radeon 9600 XT sînt mai bune (şi mai scumpe) decît plăcile ATI Radeon 9600, însă în nici un caz ele nu au performanţele placilor ATI Radeon 9800, ca să nu mai vorbim de plăcile ATI Radeon 9800 XT.

    Identificarea de către un potential cumpărator a liniilor de produse cu performanţe obişnuite, medii sau de virf trebuie să se faca după preţ, pentru că denumirea PV nu include un element de diferenţiere precis. Astfel, o placă cu VPU Radeon 9800 este mult mai bună şi mult mai scumpă decît una cu VPU Radeon 9200, deşi după denumire ele ar trebui să aibă performanţe relativ apropiate. Pe de altă parte o placă cu VPU Radeon 9600 XT este mai performantă decît o placă cu VPU Radeon 9800 SE şi în acest fel confuzia în mintea unui potential cumpărator este totala... Compania ATI vine însă în ajutorul cumpăratorului punind la dispozitie pe situl sau o pagina dinamica în care pot fi comparate mai multe plăci video produse de ATI din punct de vedere al caracteristicilor lor tehnice.

    Compania ATI produce si solutii grafice integrate pe placile de baza pentru procesoare Intel si AMD. Astfel PB cu cipset Radeon 9100 IGP au integrat un cip grafic de tipul Radeon 9000, foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.), dar putind fi folosit si pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafica mai putin solicitanta. In anul 2005 ATI a lansat cipsetul cu grafica integrata Radeon Xpress 200 (cu nucleu RS 482 / 480) care aduce o imbunatatire de performanta fata de generatia anterioara de solutii integrate. 

    In anul 2006 compania ATI a fost cumparata de catre AMD (producatorul de procesoare), dar si-a pastrat numele si continua sa produca placi video sub marcile binecunoscute.  

ALŢI PRODUCĂTORI

    INTEL

    Compania Intel produce de multă vreme un cip grafic numit "Intel Extreme Graphics" care este inclus pe unele plăci de bază pentru procesoare Pentium si Celeron şi se adreseaza celor care nu îşi folosesc calculatoarele pentru jocurile mai noi, ci doar pentru munca de birou sau pentru explorarea internetului. Versiunea 2 a acestui cip grafic ("Intel Extreme Graphics 2") este inclusa pe unele PB pentru procesoare Pentium 4 (de ex. cele cu cipset Intel 865G) iar testele au aratat ca cipul este foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.) dar neindicat pentru jocurile 3D.

    Intel a introdus in anul 2004 un nou cip grafic integrat pe placile de baza, numit "Intel Graphics Media Accelerator 900", menit sa aduca un plus de performanta fata de cipul vechi. Placile de baza avind cipsetul i915G au fost primele dotate cu acest cip grafic integrat, iar testele au demonstrat ca noul cip grafic depaseste cu mult performantele cipului "Intel Extreme Graphics 2" si se apropie de performantele cipurilor integrate fabricate de NVIDIA si ATI, fara insa a le depasi vreodata, lucru datorat poate si lipsei unitatii de transformare si iluminare (T&L) care este prezenta la cipurile integrate NVIDIA si ATI.

    MATROX

    Placile Video produse de Matrox au reputatia că au cea mai bună imagine in aplicatiile 2D. Cea mai noua si mai performanta PV a acestui producator se numeste Parhelia, iar corespondentul ei pentru utilizatorii cu buget ceva mai redus se numeste Millenium P750. Cele doua PV au performante acceptabile în jocurile 3D noi (in special Parhelia), însă pretul lor este prea mare comparativ cu ofertele NVIDIA si ATI care la acelasi pret ofera performante considerabil mai bune. Placile Matrox sint preferate de cei care lucreaza in domeniul graficii 2D profesionale, tocmai pentru calitatea imaginii. O caracteristica singulara a placilor Parhelia este tehnologia "TripleHead" care ofera posibilitatea ca imaginea sa fie impartita pe trei monitoare, lucru apreciat in special de pasionatii pentru simulatoarele de zbor dar si de unele categorii profesionale (proiectanti, designeri, medici, etc.) care au nevoie de aceasta tehnologie in munca de zi cu zi.

    VIA

    Compania VIA a cumparat in anul 2000 sectiunea de placi grafice a companiei S3 Graphics (producatoare printre altele a placii video S3Trio, foarte populara la mijlocul anilor '90 datorita pretului sau si performantelor in aplicatii 2D) si produce in principal cipuri grafice integrate pentru calculatoare de birou ("desktop") si comportabile ("computere portabile" - "laptops"). Practic toate aceste cipuri sint derivate din S3 Savage, ultimul cip grafic produs de compania S3 inainte de a fi cumparata de VIA. Cipurile grafice integrate (de ex. VIA UniChrome KM400) au performante bune in aplicatiile 2D, dar performantele in jocuri sint mult in urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA si ATI. Incepind cu anul 2004 S3 a lansat mai multe produse cu numele Chrome, dar ele nu au reusit sa se impuna fata de corespondentele lor de la ATI sau NVIDIA, in principal din cauza unor draivere care nu erau puse la punct. In anul 2006 S3 va lansa familia Chrome S20 (care contine placile S3 Chrome S27 si S25) ce promite sa fie competitiva la nivelul placilor cu performante medii datorita frecventelor mari de functionare ale procesorului grafic si folosirii memoriilor GDDR3.

    SIS

    Compania SIS produce componente pentru placi de baza (in special cipseturi), dar are de multa vreme si o oferta de cipuri grafice integrate in PB. Aceste cipuri (de ex. SIS 661FX sau SIS 741GX) au performante bune in aplicatiile 2D, dar performantele in jocuri sint mult in urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA si ATI. Pentru scurta vreme SIS a produs si placi video de sine-statatoare ("standalone") pe baza cipului grafic Xabre, insa nu a putut face fata companiilor specializate in aceasta activitate, ATI si NVIDIA.

PLACA  DE  BAZĂ

GENERALITĂŢI

    Placa de bază ("mainboard - motherboard") este piesa la care se conecteaza toate celelalte componente ale calculatorului, atît  din interior (procesor, placă video, hardisc, etc.) cît şi din exterior (tastatura, maus, etc.). Ea este alcătuita dintr-o placă pe care sînt gravate circuitele ce permit comunicarea între componentele calculatorului. Pe placă se gasesc dispozitivele care permit montarea componentelor (soclu pentru procesor, slot special pentru PV, sloturi pentru modem, placa de retea, etc.), dispozitivele de conectare a unor componente (porturi seriale, paralele, USB, conectori SATA si PATA, etc.) dar şi componentele care sînt integrate în placa de bază (de ex. placa de sunet).   

    Dacă facem o analogie cu corpul uman putem să spunem că procesorul unui calculator este capul care contine creierul iar placa de bază (PB) este corpul care contine inima dar şi vasele de singe şi nervii.

    Plăcile de bază se diferenţiaza după soclul ("socket") procesorului, care este denumit în mod obisnuit după numarul existent de contacte pentru pinii procesorului. Soclurile pentru procesoare Intel sînt incompatibile cu procesoarele AMD şi viceversa. În general procesoarele Intel Core, Pentium şi Celeron folosesc acelaşi tip de soclu, acelaşi lucru putind fi spus despre procesoarele AMD Athlon (64, FX, X2) şi Sempron.

    În cazul PB pentru procesoare moderne Intel exista două tipuri de socluri :

• Socket 478 - pentru procesoare Pentium 4 si Celeron [format de soclu scos din productie in anul 2005]
• Socket LGA775 - varianta imbunatatita a formatului anterior, introdusa la mijlocul anului 2004

    În cazul PB pentru procesoare moderne AMD tipurile de socluri sînt urmatoarele :

• Socket 462 (numit de obicei socket A) - pentru Athlon XP, Sempron si Duron [format de soclu scos din productie in anul 2005]
• Socket 940 - pentru Athlon 64 FX-51 [format de soclu scos din productie in anul 2004]
• Socket 754 - pentru Athlon 64 si Sempron [format de soclu scos din productie in anul 2005]
• Socket 939 - pentru Athlon 64 si Athlon 64 FX
• Socket AM2 - pentru Athlon 64, Athlon 64 FX, Athlon 64 X2 si Sempron

    Cipsetul este componenta principală a unei placi de baza. El este format dintr-un ansamblu de microcircuite a carui funcţie este de realizare şi optimizare a transferului de date între diferitele componente ale calculatorului (CPU, memoria RAM, PV, hardisc, etc.). Ca urmare PB are un rol important atît în ceea ce priveste performanţa generală a unui calculator cît şi în stabilitatea cu care funcţionează acesta.

    Cipsetul PB este alcătuit de obicei din două cipuri, numite NorthBridge (responsabil cu transferul de date bidirectional cu procesorul, PV şi modulele de memorie) şi respectiv SouthBridge (responsabil cu transferul de date bidirectional cu hardiscul, unitatea optica, placa de sunet, unitatea de discheta, piesele aflate în sloturile PCI, componentele conectate la porturile serial, paralel, USB şi PS/2). Cele două cipuri sînt separate fizic dar comunica între ele printr-o magistrala speciala de mare viteza, care are diverse denumiri în cazul placilor pentru procesoare AMD (V-Link pentru cipseturile VIA, MuTIOL sau HyperStreaming pentru cipseturile SIS, HyperTransport pentru cipseturile Nvidia). Există însă şi cipseturi (de ex. nForce 3) formate dintr-un singur cip, care integreaza funcţionalitatea perechii de cipuri NorthBridge (NB) şi SouthBridge (SB). În cazul PB pentru procesoare Athlon pe 64 de biţi, transferul de date între procesorul central (care contine controlerul de memorie) şi cipsetul plăcii de bază se face printr-o magistrala de mare viteza numită "HyperTransport". Compania Intel foloseste denumirea de "Direct Media Interface" (DMI) pentru magistrala de mare viteza ce interconecteaza cipurile NorthBridge şi SouthBridge de pe PB cu cipseturile pentru procesoarele Pentium 4.

    NVIDIA : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate echiparii placilor de baza pentru platforme AMD si Intel. Denumirea cipsetului este nForce si el se gaseste actualmente la a cincea generatie. Fiecare generatie cuprinde mai multe modele diferentiate dupa performante, dotari si tehnologiile suportate. Incepind cu generatia a treia Nvidia sustine ca aceste cipseturi contin un procesor specializat in media si comunicatii (MCP - "media and communications processor"). Cipseturile care au sufixul SLI adaugat la numele lor sint destinate placilor de baza ce acomodeaza doua placi video GeForce asezate in mod SLI.

• Generatiile nForce si nForce2 (modelele nForce 2, nForce2 400 si nForce2 Ultra 400) au fost destinate procesoarelor Athlon XP si Duron pe Soclu A.
• Generatia a treia, numita nForce3 a fost conceputa pentru procesoarele Athlon mononucleate pe 64 de biti (Athlon 64 si Athlon 64-FX mononucleat) si placile video AGP 8x. O inovatie tehnologica proprie acestei generatii a fost contopirea celor doua cipuri, NorthBridge si SouthBridge, intr-unul singur, cu avantajul unui consum de energie mai mic. Ea cuprinde familiile nForce3 150 si nForce3 250 (modelele 250, 250Gb si 250Gb Ultra).
• Generatia a patra, numita nForce4 a fost prima generatie in cadrul careia si-au facut loc si cipseturi pentru placile de baza pe care se monteaza procesoare Intel, pina atunci cipseturile Nvidia fiind fabricate exclusiv pentru platformele AMD. Ea cuprinde familiile nForce4, nForce4 Ultra si nForce4 SLI (modelele SLI, SLI XE si SLI X16). Familia nForce4 a fost destinata procesoarelor AMD (Athlon 64, 64 FX si Sempron) si Intel Pentium 4 (pe soclu LGA775), dar nu suporta modul SLI pentru placile video GeForce. Familia nForce4 XE a fost destinata procesoarelor Intel Pentium 4 (pe soclu LGA775). Familiile nForce4 SLI si nForce 4 SLI X16 au fost cele mai avansate modele din familia lor, suportind bineinteles modul SLI (x8, respectiv x16) atit pentru placi de baza pentru procesoare AMD, cit si Intel.
• Generatia a cincea, numita nForce500 este disponibila atit pentru platforme AMD (pe soclu AM2) cit si pentru platforme Intel (pe soclu LGA775). Gama AMD cuprinde familiile nForce500 (modelele 500, 500 Ultra si 500 SLI), nForce550, nForce 570 (modelele Ultra si SLI) si nForce590 (modelul SLI). Gama Intel cuprinde cipseturile "Intel Edition" nForce570 SLI si nForce590 SLI.
• Generatia a şasea, numita nForce600 este disponibila atit pentru platforme AMD (pe soclu AM2) cit si pentru platforme Intel (pe soclu LGA775). Gama AMD cuprinde cipsetul nForce 680a SLI.  Gama Intel cuprinde cipseturile nForce 650i Ultra, nForce 650i SLI si nForce 680i SLI.

    INTEL : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate exclusiv echiparii placilor de baza pentru platforme Intel. Unele din ele incorporeaza cipuri grafice numite Graphics Media Accelerator (GMA). Denumirea cipsetului este de forma Intel LXXXsuf Express (cu citeva variatii), unde "XXX" reprezinta un numar din trei cifre, "L" o litera iar "suf" un sufix format din una, doua sau trei litere (P, GL, etc.). Intel isi imparte cipseturile dupa performanta in trei grupe si anume :

• Performance : performante de virf → Intel 975X Express , Intel 955X Express, Intel 925XE , etc.
• Mainstream : performante medii → Intel Q965 Express , Intel P965 Express , Intel 945P Express , etc.
• Value : performante obisnuite → Intel 910GL Express , Intel 848P , Intel 845GL , etc.

    VIA : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate echiparii placilor de baza pentru platforme AMD, Intel si VIA. Tehnologiile proprietare VIA care imbunatatesc performanta cipseturilor sint urmatoarele : RapidFire (controlerul PCI Express este modificat in asa fel incit sa aiba o latenta mai mica, o calitate mai buna a semnalului si un consum de energie redus), Hyper8 technology (conexiune de 1 GHz/16 biti intre procesor si cipset care asigura o latime de banda de pina la 8 GB/s, arhitectura asincrona a magistralei principale de date), Magistrala Ultra V-Link (conexiune cu latimea de banda de 1 GHz intre cipurile NB si SB, care asigura o latime de banda de 1 GB/s), DriveStation (legaturi bidirectionale cu rata de transfer de pina la 150 MB/s cu hardiscurile SATA 2). Unele cipseturi includ cipul audio VIA Vinyl care are o calitate foarte buna. Denumirea cipsetului difera dupa platforma careia îi e destinat, dar este in general de forma VIA LXLXXXsuf, unde "L"-urile sint litere, iar "X"-urile reprezinta cifre. Cu cit numarul format din trei cifre (XXX) este mai mare, cu atit performanta placii este mai buna. Cipseturile al caror nume contine litera "M" au un cip grafic integrat din seria Chrome. Exista urmatoarele familii de cipseturi VIA :

• Familia K8 : platf. AMD (Athlon 64, FX si Sempron) → VIA K8T900, VIA K8T890, VIA K8T800 Pro, etc.
• Familia P4 : platf. Intel (Core, Pentium si Celeron) → VIA PT890 , VIA PT880 Ultra , VIA P4M900 , etc.
• Familia K7 : platf. AMD (Athlon XP si Duron) → VIA KT880 , VIA KT600 , etc.
• Familia V   : platf. VIA (procesor C7)
• Familia C   : platf. VIA (proc. C3 si Eden)

    SIS : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate echiparii placilor de baza ieftine pentru platforme AMD si Intel. Unele din ele incorporeaza cipuri grafice Mirage. Tehnologia proprietara SIS care imbunatateste performanta cipseturilor este numita HyperStreaming (optimizeaza transferul de date intre cipset si memoria RAM sau interfata grafica, dar si intre cipurile NB si SB). Denumirea cipsetului este de forma SISXXXsuf, unde "XXX" reprezinta un numar din trei cifre, iar "suf" un sufix format din doua litere. Cu cit numarul format din trei cifre (XXX) este mai mare, cu atit performanta placii este mai buna.

• Cipseturi SIS7XX : pt. platf. AMD (Athlon 64, 64 FX, 64 X2 si Sempron) → SIS771 , SIS761GX , etc.
• Cipseturi SIS6XX : pt.platf. Intel (Pentium 4, D si Celeron) → SIS662 , SIS656FX , etc.

    ATI : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate echiparii placilor de baza pentru platforme AMD si Intel. ATI a intrat pe piata producatorilor de cipseturi in special pentru a-si promova platforma CrossFire, bazata pe doua placi grafice Radeon conectate intre ele. Exista urmatoarele familii de cipseturi ATI:  

• CrossFire Xpress 3200 : pentru platf. AMD (Athlon 64, 64 FX, 64 X2 si Sempron)
• CrossFire Xpress 1600 : pentru platf. AMD (Athlon 64, 64 FX, 64 X2 si Sempron)
• Radeon Xpress 1100 : pentru platf. AMD (Athlon 64 si Sempron) / include un cip grafic Radeon X300
• Radeon Xpress 200 pentru Intel : platf. Intel (Pentium si Celeron) / include un cip grafic Radeon X300
• Radeon Xpress 200 pentru AMD : platf. AMD (Athlon 64 si Sempron)

    ULI :  Acest producator a fost cumparat in anul 2006 de catre compania Nvidia. Ultimul cipset produs se numeste M 1697 si era destinat platformelor AMD (Athlon 64 si Sempron) pe soclu AM2, 939 sau 754. Cipseturile produse de ULi (sau doar cipurile SouthBridge) se mai pot gasi pe unele placi de baza ieftine pentru procesoare AMD (Athlon 64 si Sempron) sau Intel (Pentium 4 si Celeron). Datorita faptului ca Nvidia a incetat productia cipseturilor sub marca ULi nu este recomandata cumpararea unor PB cu astfel de cipseturi pentru ca nu este clar daca draiverele vor mai fi actualizate.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului : legaturi către cele mai bune articole de pe internet referitoare la placile de baza
• Lista cu caracteristicile tehnice ale cipseturilor tuturor producatorilor
• Lista de cipseturi Intel
• Comparator al cipseturilor Intel cu performante de virf / medii
• Comparator al cipseturilor Intel cu performante obisnuite
• Lista de cipseturi VIA pentru procesoare AMD
• Lista de cipseturi VIA pentru procesoare Intel

HARDISCUL

GENERALITĂŢI

    Hardiscul ("hard disk" - disc dur - HD) este componenta pe care sînt stocate datele cu care lucreaza calculatorul, incepind cu sistemul de operare şi terminind cu fisierele instalate de programe sau create de noi. El reprezintă deci memoria durabila ("nevolatila") a calculatorului, pentru că datele sînt pastrate şi după intreruperea alimentarii cu curent electric.

    HD este format de obicei din mai multe discuri de aluminiu (numite platane) suprapuse pe acelaşi ax şi acoperite cu oxid de fier. La mică distanta de suprafaţa discurilor se misca nişte brate metalice ale caror capete magnetizeaza portiuni din discuri, în acest fel fiind "scrise" şi "citite" datele. HD este una din putinele piese dintr-un calculator care are şi o componenta mecanica (un motor care invirte discurile şi misca bratele metalice) dar asta nu inseamna că nu este de obicei o piesă foarte fiabila, capabila să funcţioneze multi ani fără a cauza pierderea datelor stocate.

    Un HD este caracterizat de capacitatea de stocare de date masurata în Giga Bytes (GB) şi de viteza de rotatie a platanelor (5.400, 7.200 sau 10.000 de rotatii pe minut). Cu cît platanele se rotesc mai repede cu atît  citirea şi scrierea datelor este mai rapidă, deci şi calculatorul este mai rapid. Capacitatea unui HD prezentata de companiile producatoare (cea pe care o vedem în ofertele de vinzare) este diferita de capacitatea raportata de sistemul de operare, pentru că toti producatorii considera că 1 MB = 1.000.000 bytes, cînd de fapt echivalenta corecta este 1 MB = 1.048.576 bytes. Sistemul de operare raporteaza deci în mod corect o capacitate ceva mai mică a HD, indiferent de numele producatorului acestuia.

    Hardiscul se conecteaza la restul sistemului cu ajutorul unui cablu care se fixeaza cu un capat într-o priza (conector) de pe HD şi cu celalalt capat într-o priza (conector) de pe placa de bază. Pentru majoritatea hardiscurilor aflate în sistemele actuale transferul de date între HD şi sistem se realizeaza în conformitate cu un standard numit "Parallel ATA" (Advanced Technology Attachment), scris de obicei PATA sau doar ATA. Există mai multe versiuni ale acestui standard create de-a lungul timpului, numite ATA-33, ATA-66, ATA-100 şi ATA-133, fiecare versiune reprezentind o îmbunătăţire (uneori considerabila) a versiunii precedente. Acest standard va fi abandonat treptat de catre producatori dar inca se mai gasesc pe piata hardiscuri conforme cu standardele Ultra-ATA 100 sau Ultra-ATA 133.

    Hardiscurile cele mai moderne folosesc standardul "Serial ATA" (scris prescurtat SATA) în locul standardului ATA (PATA). Standardul SATA este compatibil cu standardul PATA, lucru care permite folosirea în acelaşi calculator atît  a hardiscurilor SATA cît şi a celor PATA. Actualmente standardul se afla la versiunea a 2-a, fiind deci scris SATA II. Pentru a putea folosi un hardisc SATA trebuie să avem o PB care să detina un controler SATA integrat în cipsetul (SouthBridge) plăcii de bază sau aflat pe un cip separat. Practic toate placile de baza moderne au un astfel de controler.

    Standardul SATA aduce unele îmbunătăţiri faţă de standardul ATA, dintre care merita mentionate posibilitatea unei cresteri importante a ratei de transfer a datelor între HD şi sistem, ca şi o pastrare mai bună a integritatii datelor pe timpul transferului lor. Din punctul de vedere al instalarii HD apare posibilitatea de "instalare la cald" ("hot plugging"), ceea ce inseamna că un HD poate fi instalat şi apoi utilizat fără a opri sistemul, lucru extrem de convenabil atunci cînd lucram cu HD externe, folosite de exemplu pentru a transfera cantitati mari de date între două calculatoare. Un alt avantaj adus de SATA este conectarea HD la PB prin intermediul unui cablu cilindric de diametru redus şi cu o lungime de pînă la 1 m, cablu care permite o mai bună circulatie a aerului în carcasa comparativ cu cablul de tip panglica folosit anterior. În sfirsit, odata cu aparitia standardului SATA a disparut necesitatea configurarii hardiscurilor ca "stapin" (master) sau "sclav" (slave), pentru că în conformitate cu noul standard fiecare HD este configurat automat exclusiv ca "stapin", ceea ce îi permite să funcţioneze la parametrii maximi.

    Hardiscurile folosite în servere folosesc de obicei standardul SCSI ("Small Computer System Inteface"), care permite atasarea la sistem a opt dispozitive (hardiscuri, unitati optice de stocare, scanere, etc.), spre deosebire de standardul ATA care permite atasarea a doar patru dispozitive (hardiscuri şi unitati optice de stocare). Standardul SCSI permite o rata de transfer de date considerabil mai mare decît cea oferita de standardul "Parallel ATA" (cu care de altfel nu este compatibil) şi de aceea HD care folosesc acest standard sînt utilizate în servere chiar dacă preţul lor este mult mai ridicat comparativ cu al HD obişnuite. Standardul SAS ("Serial Attached SCSI") va inlocui standardul SCSI şi va avea printre alte avantaje şi pe acela că va fi compatibil cu standardul SATA.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului - contine cele mai bune articole de pe internet referitoare la hardiscuri
• Diagrama cu performantele hardiscurilor Seagate, Maxtor, Western Digital, Samsung, Hitachi

MEMORIA RAM

GENERALITĂŢI

    Memoria RAM ("Random Access Memory" - memorie cu acces aleator) este memoria rapidă folosită de componentele calculatorului pentru stocarea temporara de date. Datele sînt scrise, sterse şi iarasi scrise rezultind un ciclu de scriere-stergere determinat de necesitatile programelor care ruleaza într-un anumit moment. Memoria RAM reprezintă memoria volatila a calculatorului pentru că datele stocate de ea sînt pierdute în momentul intreruperii alimentarii cu curent electric. Acest lucru nu este un dezavantaj pentru că funcţia memoriei RAM este aceea de a stoca datele care sînt necesare funcţionarii calculatorului într-un anumit moment şi nu aceea de a stoca date pe perioade lungi de timp.

    Memoria RAM se prezinta ca o placuta mică ("modul") pe care se afla mai multe cipuri de memorie, placuta care se fixeaza într-un locas special (slot de memorie). Cu cît avem mai multă memorie RAM, cu atît  calculatorul nostru este mai rapid. Pe placa de bază se gasesc mai multe sloturi (2-4) pentru memoria RAM, în fiecare putind să instalam o placuta. Acestea au capacitati diferite incepind cu 128 MB şi terminind cu 1 GB. Cele mai folosite sînt modulele ("placutele") cu capacitatea de 128 MB, 256 MB şi 512 MB.

    Memoria RAM folosită în prezent in calculatoarele personale este cea de tip SDRAM ("Synchronous Dynamic Random Access Memory" - "Memorie Dinamica Sincrona cu Acces Aleator") al carei nume vine de la faptul ca este sincrona cu ciclul de tact al magistralei principale a calculatorului ("front side bus" - FSB), adica transferul de date se face o singura data pe ciclu de tact.

    Imbunatatirea acestui standard a dus la aparitia memoriei de tip DDR SDRAM ("Double Data Rate Synchronous Dynamic Random Access Memory" - "Memorie Dinamica Sincrona cu Acces Aleator si Rata Dubla de [Transfer de] Date") a carei caracteristica principala este transferul de date de doua ori pe ciclu de tact. Ea este de mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a datelor între magistrala principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de memorie PC-1600 (contin cipuri DDR-200), PC-2100 (DDR-266), PC-2700 (DDR-333) şi PC-3200 (DDR-400), unde numarul de după DDR indica frecvenţa la care funcţionează cipurile de memorie, iar numarul care intra în componenta numelui modulelor indica latimea de banda ("bandwidth") în MB/s. O placă de bază suporta de obicei toate tipurile de memorie DDR dar este recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru că sistemul să funcţioneze la performanţa maxima. Alte prescurtari folosite pentru desemnarea modulelor de memorie de tip "double data rate SDRAM" sînt DDRAM sau DDR. Memoria DDR este recomandata actualmente doar pentru platformele AMD pe Soclu 939 sau 754.

    Memoria DDR2 SDRAM reprezinta o noua imbunatatire a standardului SDRAM si este caracterizata de faptul ca poate transfera date de patru ori pe ciclu de tact. Ea prezinta avantajul ca functioneaza la frecvente de tact ("clock frequencies") mai mici decit cea DDR SDRAM la aceeasi latime de banda, dar are dezavantajul unei latente de raspuns mai crescute. Un alt avantaj este functionarea la o tensiune de alimentare mai mica, ceea ce duce la un consum mai scazut si o incalzire mai redusa a modulelor. Memoria DDR2 este de mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a datelor între magistrala principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de memorie PC2-3200 (contin cipuri DDR2-400), PC-4200 (DDR2-533), PC-5300 (DDR2-667) şi PC2-6400 (DDR2-800), unde numarul de după DDR indica frecvenţa la care funcţionează cipurile de memorie, iar numarul care intra în componenta numelui modulelor indica latimea de banda ("bandwidth") în MB/s. Este recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru că sistemul să funcţioneze la performanţa maxima. In acelasi timp trebuie sa ne asiguram ca placa de baza suporta tipul de memorie DDR2 pe care-l dorim (toate placile suporta DDR2-400 si DDR2-533, dar daca dorim DDR2-667 sau DDR2-800 trebuie sa selectam o PB corespunzatoare). Modulele de memorie DDR2 sint asemanatoare ca forma si structura cu cele DDR dar din punct de vedere al functionalitatii ele sint incompatibile cu sloturile DDR de pe placa de baza. Ca urmare, pentru a le putea folosi trebuie sa avem o PB cu sloturi speciale pentru modulele DDR2. Memoria DDR2 este recomandata pentru platformele Intel pe Soclu LGA775 si Soclu 478, iar in cazul AMD pentru platformele pe Soclu AM2 (cele pe Soclu 939 sau 754 nu suporta acest tip de memorie).

    Modulele de memorie de tip SDRAM (DDR si DDR2) pot fi asezate intr-o configuratie speciala numita bicanal (dual channel), ceea ce va duce la o performanta crescuta a sistemului. Pentru aceasta este nevoie de o placa de baza care sa suporte aceasta configuratie si de doua (sau patru) module de memorie identice (aceeasi capacitate, aceeasi frecventa de tact, acelasi producator). Modulele se aseaza in perechi (doua cite doua) in sloturile colorate identic de pe placa de baza. Daca nu avem module identice de memorie sistemul va functiona in configuratia monocanal ("single-channel").

    Modulele de memorie RAM se diferentiaza intre ele si dupa timpii de latenta ("latency timings"), care au un impact major asupra performantei modulelor respective. Acesti timpi se scriu de obicei ca o insiruire de 4 valori (de ex. 3-4-4-8 , 4-4-4-12 , 5-5-5-15, etc.). Aceste valori semnifica in ordine : Latenta CAS ("CAS Latency") - Intirzierea RAS-la-CAS ("Ras-to-CAS Delay") - Timpul de Preincarcare RAS ("RAS Precharge") - Intirzierea de la Activare la Preincarcare ("Active to Precharge Delay"). La acesti timpi de latenta se mai adauga uneori o valoare scrisa 1T sau 2T, numita Rata de Comanda ("Command Rate") si masurata in cicli de tact (1 sau 2 cicli). Cu cit valorile latentelor sint mai mici cu atit modulul de memorie este mai performant, de ex. un modul 3-4-4-8 este mai rapid decit unul 4-4-4-12. In mod similar un modul cu o valoare 1T este mai bun decit unul cu valoarea 2T.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului : legaturi către cele mai bune articole de pe internet referitoare la memoria RAM
• Note Tehnice : raspunsuri la intrebari puse frecvent despre memoria RAM

UNITĂŢILE  OPTICE

GENERALITĂŢI

    Unitatile optice sînt nişte dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru citirea şi scrierea datelor. Stocarea optica este metoda prin care datele sînt inscriptionate pe un mediu special cu ajutorul unei raze laser. Citirea datelor de pe un mediu optic se realizeaza tot cu ajutorul unei raze laser.

    În funcţie de caracteristicile lor tehnice şi de capacitatea de stocare mediile optice se impart în două categorii şi anume CD ("Compact Disc") şi DVD ("Digital Versatile Disc"). Atît CD-urile cît şi DVD-urile se prezinta ca nişte discuri din plastic (cu diametrul de 12 cm) pe a caror suprafaţa datele sînt inscriptionate sub forma de adîncituri (gropiţe - "pits") microsopice de-a lungul unei piste care se desfasoara în spirala. Mediile optice se impart în două categorii după modul de inscriptionare a datelor şi anume: medii produse prin matritare (inscriptionare prin presarea unei matrite) şi medii produse prin ardere (inscriptionare cu raza laser). Matritarea este o metoda industriala ce necesita echipamente speciale şi ca urmare este folosită în cazul producerii unor cantitati mari de discuri (de ex. pentru discurile originale cu jocuri, muzica, etc.). Arderea este o metoda accesibila oricui şi este folosită în special pentru producerea de discuri în cantitati limitate (în general pentru utilizare personala).

    Mediile de tip CD au aparut primele, dar capacitatea de stocare a acestora (700 MB) a fost foarte rapid socotita insuficienta şi ca urmare au fost dezvoltate mediile DVD. Acestea sînt de fapt tot nişte CD-uri însă cu o densitate mai mare de stocare a datelor, realizata prin cresterea lungimii spiralei ce contine adînciturile şi prin dimensiuni mai mici ale acestora. O altă deosebire între CD-uri şi DVD-uri este dată de numarul de feţe şi de straturi pe care sînt inscriptionate datele. Compact discurile (CD) au o singura faţă ("side") inscriptionata cu date iar aceasta are un singur strat ("layer") în care se afla stocate datele, deci nu este nevoie să scoatem CD-ul şi să îl intoarcem pe partea cealalta, aşa cum facem cu un disc vinil pentru pick-up. DVD-urile pot avea însă una sau două feţe, iar fiecare faţă poate avea unul sau două straturi şi în consecinta avem patru variante de DVD-uri (monofaţă-monostrat, monofaţă-bistrat, bifaţă-monostrat, bifaţă-bistrat) a caror capacitate de stocare este în ordine de 4,7 GB; 8,5 GB; 9,4 GB şi 17 GB. Cele mai folosite sînt DVD-urile monofaţă-monostrat ("single-sided, single-layer") pentru că au un preţ convenabil şi o capacitate suficienta de stocare pentru utilizatorii particulari (casnici).

    Unitatile optice se impart după funcţionalitatea lor în unitati de citire (Read Only Memory - ROM, care pot doar să citeasca datele de pe un mediu optic) şi unitati de citire/scriere (Read/Write - RW, care pot atît să citeasca cît şi să scrie date pe un mediu optic). O altă impartire a unitatilor optice se realizeaza după mediile optice pe care le pot folosi, DVD şi/sau CD.  

TIPURI  DE  UNITATI  OPTICE   

    Unitatea CD-ROM

    Unitatea CD-ROM este o componenta esentiala a oricarui calculator pentru că ea permite instalarea programelor (incepind cu sistemul de operare) pe care le folosim. De asemenea, multe jocuri necesita pentru rulare prezenta unui CD, de pe care să se incarce anumite date în timpul desfasurarii actiunii.

    Unitatea CD-ROM citeste CD-urile cu date sau CD-urile audio cu ajutorul unei raze laser, însă nu poate scrie date pe CD-uri. Unitatile CD-ROM sînt caracterizate de viteza maxima de rotatie a CD-urilor (care este proportionala cu viteza de citire a datelor), care este în general de 52X (de 52 de ori mai mare decît viteza primei unitati CD-ROM fabricate). Există şi unitati cu viteza mai mare dar se pare că acestea sînt prea zgomotoase în timpul funcţionarii la viteza maxima, de aceea ele nu sînt foarte raspindite.

    Unitatea CD-ROM este componenta cea mai puţin fiabila a unui calculator, probabil din cauza componentelor mecanice (motorul care invirteste CD-ul sau cel care misca sertarul în care se pune CD-ul ) şi a materialelor de constructie relativ fragile. O folosire intensiva a unei unitati CD-ROM face ca performanţa acesteia să scada în timp, uneori unitatea trebuind inlocuita după un an sau doi.

    Unitatea DVD-ROM

    Unitatea DVD-ROM poate citi datele inscriptionate atît  pe DVD-uri cît şi pe CD-uri, dar nu poate scrie pe aceste medii. Putem alege să cumpărăm o astfel de unitate dacă vizionam frecvent filme de pe DVD-uri sau în perspectiva situatiei în care tot mai multi producatori de jocuri vor alege să distribuie jocurile pe un singur DVD în loc de mai multe CD-uri.

    Unitatile sînt caracterizate de viteza maxima de rotatie a DVD-urilor şi a CD-urilor (care este proportionala cu viteza de citire a datelor), scrisa de obicei sub forma 16X/48X, ceea ce inseamna că DVD-urile sînt citite cu viteza 16X, iar CD-urile cu viteza 48X.

    Unitatea CD-RW

    Dacă dorim să ne cream propriile CD-uri, de exemplu pentru a face copii de rezerva ("backup copies") cu datele de pe calculatorul nostru, va trebui să cumpărăm o unitate CD-RW. Aceasta are capacitatea de a "scrie" pe CD-uri cu ajutorul unei raze laser (se spune că CD-urile sînt "arse"), alaturi bineinteles de capacitatea de a citi CD-uri. Există două tipuri de CD-uri pe care putem scrie şi anume CD-uri pe care putem scrie doar o singura dată (CD-uri inscriptibile - CD Recordable → CD-R) şi CD-uri pe care putem scrie de mai multe ori (CD-uri reinscriptibile - CD Rewritable → CD-RW). Scrierea unui CD dureaza de obicei cîteva minute. Unitatile CD-RW se deosebesc după viteza de scriere/rescriere a CD-urilor. O unitate 52X / 32X / 52X scrie CD-uri inscriptibile cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile cu viteza 32X şi citeste CD-uri cu viteza 52X.

    Cea mai ieftina unitate CD-RW costa de obicei de două ori mai mult decît o unitate CD-ROM dar este o investitie foarte bună pentru că ne permite să stocam în siguranta pe CD-uri datele importante de pe calculatorul nostru. De asemenea ea ne permite să transportam cantitati mari de date (un CD are 700MB) între două calculatoare (de ex. cel de acasa şi cel de la servici).

    Unitatea combo CD-RW / DVD-ROM

    Unitatea combo îşi deriva numele de la faptul că ea combina funcţionalitatea unei unitati CD-RW şi a uneia DVD-ROM, deci ea poate să citeasca atît DVD-uri cît şi CD-uri şi de asemenea poate să scrie CD-uri. Numele unei astfel de unitati include vitezele de citire şi de scriere, fiind de obicei de forma 52X/32X/52X/16X, ceea ce inseamna că ea scrie CD-uri inscriptibile (CD-R) cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile (CD-RW) cu viteza 32X, citeste CD-uri cu viteza 52X şi citeste DVD-uri cu viteza 16X.

    Unitatea DVDRW

    Unitatea DVDRW este cea mai complexa unitate optica în sensul că ea are capacitatea de a citi şi de a scrie DVD-uri şi CD-uri. Cumpărarea unei astfel de unitati este indicata dacă avem nevoie să stocam cantitati importante de date şi nu dorim să folosim CD-uri inscriptibile pentru că ar trebui să folosim un număr mare dintre acestea (un DVD are o capacitate de stocare mult mai mare decît un CD).

    Există două tipuri de DVD-uri pe care putem scrie şi anume DVD-uri pe care putem scrie doar o singura dată (DVD-uri inscriptibile - DVD Recordable → DVD±R) şi DVD-uri pe care putem scrie de mai multe ori (DVD-uri reinscriptibile - DVD Rewritable → DVD±RW). Spre deosebire de situatia mediilor CD inscriptibile (CD-R şi CD-RW) unde avem de-a face cu un standard de inscriptionare la care au aderat toti producatorii, în cazul mediilor DVD inscriptibile avem de-a face cu trei standarde, denumite DVD-RW, DVD+RW şi DVD-RAM, dintre care primele două sînt cel mai folosite. Din această cauza mediile DVD inscriptibile au denumiri în funcţie de standardul conform căruia au fost produse şi anume mediile inscriptibile o singura dată ("recordable") sînt numite DVD-R sau DVD+R, iar mediile inscriptibile de mai multe ori ("rewritable") sînt numite DVD-RW sau DVD+RW. Unitatile DVDRW moderne citesc si scriu atit DVD-uri obisnuite (monostrat → "single-layer") cit si DVD-uri bistrat (dublu-strat → "dual-layer" - DL)

    Producatorii de unitati DVDRW au fost obligati să conceapa unitati care să poată folosi într-o mai mică sau mai mare masura ambele standarde mai raspindite (DVD-RW şi DVD+RW), în aşa fel încît cumparatorul să poată folosi unitatea şi în situatia în care unul dintre standarde ar deveni dominant iar celalalt ar disparea treptat din această cauza. Această stare de lucruri mai puţin obisnuita în care două standarde "luptă pentru supremaţie" nu este ceva neobisnuit pentru piata produselor electronice, o disputa asemanatoare avînd loc între standardele VHS şi Betamax pentru casetele video care s-a soldat cu victoria primului dintre ele.

    Deşi pe termen lung cumparatorii (consumatorii) vor avea de cistigat pentru că probabil va prevala standardul care permite producerea de medii cu cel mai bun raport calitate-preţ, pe termen scurt cumparatorii au de pierdut pentru că ei trebuie să plăteasca facilitatea unei unitati DVDRW de a fi compatibila cu ambele medii. În plus cumparatorii de unitati DVDRW trebuie să citeasca foarte atent specificatiile tehnice ale unitatilor pentru a plăti un preţ care să fie în conformitate atît cu performanţele (reflectate în special de vitezele de citire şi scriere) unitatii cît şi cu tipurile de medii DVD care pot fi folosite. O unitate DVDRW poate avea de exemplu urmatoarele specificatii tehnice :

• Viteza de Inscriptionare / Citire CD-R :          48X / 48X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD-R :        16X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD+R :       16X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD-R DL :    6X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD+R DL :  10X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire CD-RW :       16X / 48X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD-RW :       6X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD+RW :      8X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD-RAM :    12X / 16X

MONITORUL

GENERALITĂŢI

    Monitorul este componenta care ne afecteza cel mai mult sanatatea atunci cînd folosim un calculator. Ochii sînt un organ fragil şi de aceea ei trebuie protejati. Din această cauza este recomandat să nu facem economie la bani atunci cînd ne decidem să cumpărăm un monitor, mai ales daca vom sta in fata acestuia citeva ore pe zi.

    Monitoarele se deosebesc după tipul de afişare a imaginilor în monitoare cu tub catodic şi monitoare cu afişare prin cristale lichide. Dimensiunea diagonalei ecranului este masurata în inci (15 inci, 17 inci, 19 inci, etc.).

    CRT

    Monitoarele cu tub catodic (Cathode Ray Tube - CRT) au drept componenta principală un tub de sticla (vidat de aer) de forma piramidala, unde baza piramidei este reprezentata de ecranul monitorului. În virful "piramidei" (la interior) se afla un dispozitiv numit tun de electroni care emite permanent un fascicul de electroni. Acest fascicul este dirijat şi focalizat de un dispozitiv special şi el ajunge în final într-o portiune a suprafatei interne a bazei "piramidei" interactionind cu un strat de fosfor care va emite lumina. Cu ajutorul acestei lumini (care poate avea diferite intensitati) se formeaza imaginea pe care o vedem noi pe ecran. Fasciculul de electroni trebuie să se miste în permanenta pe suprafaţa de fosfor pentru că ecranul să îşi pastreze luminozitatea. Din această cauza se spune că fasciculul de electroni baleiază ("mătură") ecranul şi în consecinta imaginea de pe ecran se "reîmprospăteaza" periodic.

    LCD

    Monitoarele cu afisaj prin cristale lichide (Liquid Crystal Display - LCD) folosesc interactiunea dintre curentul electric şi moleculele de cristale lichide pentru a produce imaginea. Aceste monitoare au însă dezavantajul că uneori reimprospatarea imaginii are o latenta sesizabila şi de aceea nu sînt recomandate de obicei pentru jocurile pe calculator. Monitoarele LCD au cîteva avantaje faţă de cele CRT şi anume : calitatea imaginii este mult mai bună decît cea furnizata de monitoarele CRT, sînt extrem de subtiri (plate) fiind ideale pentru birourile companiilor şi au un consum de energie extrem de redus (ca urmare nici nu degaja caldura). Ele au însă şi dezavantaje cum este faptul că imaginea nu mai este vizibila dacă ne deplasam în lateral cu un anumit unghi faţă de centrul ecranului. De asemenea monitoarele LCD sînt mai fragile decît monitoarele CRT. Marele lor dezavantaj este însă preţul, ele fiind de obicei de cel puţin două ori mai scumpe decît monitoarele CRT.    

UNITATEA  DE  DISCHETĂ

    Discheta ("floppy disk") are o capacitate de stocare redusa (1,44 MB) dar reprezintă un mijloc bun de transfer de date între calculatoare dacă este vorba de fisiere de dimensiuni mici (de ex. fisiere de tip text).

    Un argument important în favoarea dotării calculatorului cu o unitate de discheta este faptul că o discheta de start ("startup disk") pe care am instalat anumite fisiere ale sistemului de operare poate fi folosită pentru pornirea calculatorului în cazul în care intimpinam probleme la pornirea acestuia folosind sistemul de operare instalat pe hardisc. De asemenea multe programe de tip antivirus folosesc dischete ("rescue disks") pentru a restaura sistemul de operare după infectia cu un virus.

TASTATURA , MAUSUL , JOYSTICUL

    În ultimii ani au fost aduse îmbunătăţiri tastaturii şi mausului. cumpărarea unui maus cu rotita de derulare ("scroll") reprezintă o decizie bună care nu ne obliga să cheltuim foarte multi bani însă aduce un plus de funcţionalitate. Cumpărarea unui maus cu dispozitiv optic în loc de bila, a unei tastaturi cu butoane suplimentare pentru aplicaţii multimedia şi internet sau cumpărarea unui maus şi a unei tastaturi cu conexiune prin radio ("wireless") reprezintă şi ele decizii bune, însă care în acelaşi timp ne obliga să scoatem ceva mai multi bani din buzunar.

    Joysticul ("joystick") este un dispozitiv folosit în jocuri (în special în simulatoarele de zbor). Este recomandată cumpărarea unui joystic digital cu throttle (maneta de gaze), twist handle (miner rotativ), POV Hat (buton de schimbare rapidă a unghiului de vizualizare) şi cu cel puţin 4 butoane programabile. Joysticul trebuie încercat înainte de cumpărare şi se recomanda alegerea unui joystic rezistent şi ceva mai greu (pentru stabilitate). Nu se recomanda cumpărarea unui joystic analog ieftin pentru că de obicei acesta este greu de configurat cu precizie şi are tendinta să se strice uşor, fiind foarte fragil.

CARCASA  ŞI  SURSA  DE  ALIMENTARE

    GENERALITATI

    CARCASA

    Carcasa reprezintă "casa" calculatorului, cea care adaposteste toate componentele acestuia. Ea are o forma paralelipipedica şi de obicei este din metal, la care se adauga unele elemente din plastic. Carcasa este formata dintr-o structura de sustinere (pe care se fixeaza componentele calculatorului) acoperita de panouri metalice. Acestea sint in numar variabil, dar de obicei exista doua panouri laterale si unul superior, la care se adauga o masca frontala din plastic.

    Carcasa are ca rol principal asigurarea protectiei componentelor calculatorului, iar ca roluri secundare pe acelea de izolare fonica si de participare la racirea componentelor. Acestea sint roluri utilitare, dar in ultima vreme carcasa tinde sa capete si un rol estetic, multi utilizatori infrumusetindu-si carcasele in conformitate cu preferintele lor in materie de decoratiuni.

    Majoritatea carcaselor sint construite pentru a gazdui placi de baza conforme cu standardul ATX. Compania Intel a propus un standard nou, numit BTX, care aduce unele imbunatatiri (legate de ventilatie, nivelul de zgomot, asezarea componentelor, etc.) insa producatorii de carcase si placi de baza nu se grabesc sa-l adopte, mai ales ca vechiul standard nu este inca depasit. In functie de inaltimea lor carcasele se impart in miniturn ("minitower"), miditurn ("miditower") si maxiturn ("maxitower"). Carcasele miniturn sint folosite in situatiile in care calculatorul are putine componente (de ex. un singur hardisc si o singura unitate optica) si sint ideale daca nu avem mult spatiu la dispozitie, cum este situatia cind tinem calculatorul intr-un compartiment (raft) vertical de pe birou. Carcasele miditurn sint cele mai folosite carcase si reprezinta solutia ideala pentru un calculator care sa nu ocupe mult spatiu pe verticala si care in acelasi timp sa permita gazduirea unui numar adecvat de componente, carora sa le fie asigurata si o ventilatie adecvata. Carcasele maxiturn sint folosite in special pentru servere, ele putind gazdui un numar mare de hardiscuri.

    Desi toate carcasele miditurn au aceeasi inaltime, numarul de componente pentru stocarea de date (hardiscuri, unitati optice, unitati de discheta) pe care le pot gazdui variaza in functie de modelul carcasei. La partea anterioara a carcasei exista mai multe locasuri de 5,25 inci in care se pot monta unitati optice (CD-ROM, CD-RW, etc.), sub care se afla mai multe locasuri de 3,5 inci in care se monteaza unitati de discheta (de obicei doua locasuri care comunica cu exteriorul prin inlaturarea unor placute din panoul frontal) sau hardiscuri. O carcasa miditurn buna are patru locasuri pentru unitati optice, doua pentru unitati de discheta si cinci pentru hardiscuri, desi in mod evident nu vom monta poate niciodata toate aceste componente. Pentru utilizatorii casnici nu este nici o problema daca au ales o carcasa cu mai putine locasuri, de exemplu una care poate gazdui doar trei unitati optice si trei hardiscuri, mai ales ca de obicei ei vor avea instalat un singur hardisc (de capacitate medie - mare) si cel mult doua unitati optice (de ex. un DVD-ROM si un CD-RW). Este totusi de retinut faptul ca locasurile pentru unitati optice pot fi folosite si pentru instalarea panourilor de control pentru unele componente (placă de sunet mai sofisticata, dispozitiv de reglare a turatiei ventilatoarelor, etc.) deci trebuie sa luam in calcul si acest aspect la cumpararea unei carcase. Unitatile cititoare de memocarduri flash (folosite de aparatele foto digitale) pot fi si ele instalate in locasurile unitatilor optice. 

    In mod teoretic toate carcasele (indiferent de producator si de costul lor) ar trebui sa poata sa asigure trecerea prin ele a unui flux de aer care sa contribuie la racirea componentelor. Aceasta sarcina importanta este insa indeplinita de unele carcase mai bine decit de altele. Fluxul de aer trebuie sa intre prin partea de jos a mastii frontale a carcasei si sa iasa prin partea din spate a sursei de alimentare, avind deci o traiectorie diagonala, racind mai intii hardiscul si apoi componentele montate pe placa de baza. Majoritatea carcaselor au la partea inferioara a panoului frontal niste orificii (de obicei sub forma de fante) prin care poate patrunde aerul. Exista insa si carcase care nu au astfel de orificii sau la care orificiile sint acoperite cu un element decorativ din plastic. In cazul acestora din urma putem sa inlaturam elementul decorativ si sa scoatem la vedere orificiile care vor permite admisia unui curent de aer. Unele carcase au orificii de admisie (de obicei sub forma de găurele) si pe panourile laterale. In cazul in care calculatorul nostru are nevoie de racire activa suplimentara putem sa montam ventilatoare pe carcasa, majoritatea carcaselor avind locuri speciale de montare a ventilatoarelor, prevazute cu gauri pentru suruburile de fixare. De exemplu in fata locasurilor hardiscurilor exista o placa metalica gaurita pe care se poate atasa un ventilator care sa traga aer in calculator, iar in partea din spate a carcasei exista doua (sau unul singur) locuri speciale pe care pot fi fixate ventilatoare care sa elimine aerul incalzit din carcasa. Unele carcase mai scumpe au un ventilator suplimentar pozitionat pe unul din panourile laterale, in asa fel incit sa aduca aer din exterior deasupra procesorului si placii video. Adaugarea de ventilatoare suplimentare trebuie facuta doar daca este necesar acest lucru, pentru ca ele contribuie la poluarea fonica si pot cauza disconfort utilizatorului.

    In jurul carcaselor s-a nascut o activitate distincta numita "modding" ("modificare") care consta in personalizarea carcasei prin adaugarea de elemente iesite din comun, in principal cu rol estetic. Producatorii de carcase au observat aceasta tendinta (aparuta initial in rindurile pasionatilor de calculatoare) si s-au adoptat cerintelor pietei, propunind carcase care sa satisfaca si gusturile estetice ale utilizatorilor. Au aparut astfel carcase cu masti frontale colorate (mai viu sau mai sobru) sau cu un geam lateral prin care sa se poata observa lumina emisa de mici lampi cu neon instalate in carcasa sau atasate unor componente (in special ventilatoare). Unele modificari au insa si un rol utilitar, un exemplu fiind chiar geamul lateral, care ne permite sa observam functionarea ventilatoarelor sau gradul de incarcare cu praf a componentelor. O alta modificare utila este încastrarea unui miner in panoul superior al carcasei, care ne permite sa transportam calculatorul ca pe un geamantan.

    SURSA  DE  ALIMENTARE

    Sursa de alimentare (SA) este una din componentele cele mai importante ale unui calculator, de buna functionare a ei depinzind performanta si stabilitatea acestuia. Pentru a intelege mai bine rolul ei putem sa apelam la o comparatie intre calculator si corpul uman. Asa cum putem deduce si din numele ei, SA este corespondentul tractului digestiv din corpul uman. In cazul omului viata presupune un aport de energie prin intermediul alimentelor, care sint prelucrate de-a lungul tractului digestiv (de la gura la intestin) si transformate in substante ce sint absorbite, urmînd a fi transportate prin sînge la nivelul organelor care au nevoie de ele. In cazul calculatorului, SA preia curent electric alternativ (energie electrica) cu tensiunea de 220 V din priza de perete si il transforma in curent continuu de voltaje mai mici (3,3 V ; 5V ; 12 V) pe care il dirijeaza prin cabluri speciale catre componentele care au nevoie de el pentru a functiona.

    Sursa de alimentare nu este o componenta complexa, ea neincluzînd tehnologii avansate. La interiorul sursei se gaseste o placa cu circuite pe care sint lipite piese obisnuite (condensatori, tranzistori, diode, rezistente, bobine) si unul sau mai multe transformatoare. Tot la interior se gasesc si doua radiatoare (placi de metal) asezate vertical, care au rolul de a raci piesele cu activitate sustinuta (tranzistori si diode) care sint fixate pe ele. Din sursa pleaca un manunchi de cabluri care vor fi conectate la componentele care necesita alimentare cu energie electrica. Cutia metalica in care se gaseste sursa este dotata cu fante pentru admisia de aer din carcasa calculatorului, iar la partea din spate a carcasei se gaseste un ventilator care elimina aerul cald la exterior. Fluxul de aer care este "tras" din carcasa si apoi eliminat in exteriorul sursei serveste la racirea componentelor acesteia. Sursele mai scumpe au un al doilea ventilator asezat pe partea inferioara a sursei, care "trage" aer din carcasa pentru crearea unui flux de aer mai important.

    Functionarea optima a calculatorului presupune alimentarea permanenta cu curent electric a diverselor sale componente. Fiecare componenta are nevoie de un anumit tip de curent continuu, adica un curent cu o anumita tensiune si o anumita intensitate. Sursa de alimentare preia curentul alternativ si dupa ce il transforma in curent continuu il canalizeaza pe citeva tronsoane ("rails" - şine), fiecare tronson avind o anumita tensiune (+3,3V ; +5V ; +12V ; -12V, -5V, +5VSB). Acest proces seamana (la modul simbolic, bineînţeles) cu impartirea unui fluviu in mai multe canale la varsarea in mare cu formarea unei delte. Pentru calculatoarele moderne sint importante doar primele trei tronsoane, cele de -12V si -5V fiind incluse pentru compatibilitatea cu piesele foarte vechi (cum sint cele conectate prin sloturi ISA), iar ultimul fiind folosit pentru circuitul de stand-by, de unde si numele lui. Tronsoanele de +3,3V si +5V sint folosite in general pentru alimentarea componentelor electronice (cipsetul placii de baza, memoria RAM, placa video, placa de sunet, etc.) si a unor periferice (maus, tastatura, dispozitive conectate prin portul USB, etc.). Tronsonul de +12V este folosit pentru alimentarea motoarelor hardiscurilor si unitatilor optice, dar si pentru motoarele ventilatoarelor. O particularitate interesanta este ca si procesoarele moderne produse de AMD (Athlon, Sempron, Duron) sau Intel (Pentium 4, Celeron) functioneaza tot pe baza curentului furnizat de tronsonul de 12V.

    Asa cum am mai spus, alimentarea unei componente in scopul functionarii ei optime presupune furnizarea unui curent de o anumita tensiune si o anumita intensitate. Tensiunea se masoara in Volţi (V) iar intensitatea in Amperi (A). Intensitatea curentului necesar unei anumite componente este o marime care desemneaza "cantitatea" de curent necesar pentru functionarea ei. Fiecare tronson de curent continuu provenit din SA este capabil sa furnizeze o anumita cantitate (intensitate) maximala de curent, care se va imparti intre piesele alimentate de tronsonul in cauza. Din aceasta cauza o SA trebuie sa produca tronsoane de curent continuu a caror intensitate sa fie suficienta pentru componentele care se alimenteaza de la fiecare tronson in parte. De exemplu tronsonul de +12V trebuie sa furnizeze un curent cu o intensitate care sa fie suficienta pentru alimentarea procesorului dar si pentru alimentarea motoarelor hardiscului, unitatii optice si ventilatoarelor, fiind de departe cel mai solicitat dintre tronsoane. In mod normal acest tronson face fata solicitarilor, dar daca avem mai multe hardiscuri, mai multe unitati optice, mai multe ventilatoare suplimentare si in plus avem si o placa video ce necesita alimentare suplimentara este posibil ca tronsonul respectiv sa nu mai poata furniza un curent adecvat fiecarei componente in parte si ca urmare unele din piese nu vor functiona sau vor functiona deficitar.

    Puterea electrica se defineste ca fiind produsul dintre tensiunea si intensitatea unui curent (P = U x I), desemnind cantitatea de energie disponibila pentru consum de catre componentele unui circuit electric care include bineinteles si o sursa de curent (sursa de tensiune). Puterea electrica se masoara in Waţi (W). Toate sursele de alimentare pentru calculatoare au specificata puterea electrica maximala (300W, 350W, 400W, etc.), ce inseamna maximul de putere pe care sint capabile sa o furnizeze la un moment dat in scopul alimentarii cu curent a componentelor. O sursa de alimentare nu furnizeaza tot timpul puterea maximala, ci doar puterea necesara activitatii componentelor din calculator aflate in functiune la un moment dat. Daca toate componentele aflate in functiune nu au nevoie decit de 280W, atunci doar atit va furniza sursa, indiferent de care este puterea ei maximala. Acest lucru este dealtfel imbucurator pentru ca de exemplu in cazul unei surse de 350W nu vom plati decit curentul consumat (280W) si nu curentul maximal (350W) ce poate fi furnizat de sursa.

    Caracteristicile tehnice ale unei SA sint de obicei scrise pe o eticheta lipita de cutia sursei. Sa luam ca exemplu o sursa obisnuita ("no-name") model LC-B350 ATX. Ea are scris pe cutia metalica urmatorul text : "Total Output is 350 W Max", care ne arata puterea maximala a sursei. Insa desi puterea totala a unei SA este importanta, la fel de importante sint si puterile oferite pentru fiecare tronson in parte. Puterea unui tronson se obtine prin inmultirea tensiunii tronsonului cu intensitatea curentului furnizat de acel tronson. Pe eticheta de pe sursa sint prezente si datele despre intensitatea curentului care circula prin fiecare tronson. Astfel, in cazul sursei din exemplul nostru avem specificate urmatoarele valori : 28A pentru tronsonul de 3,3V ; 35A pentru tronsonul de 5V ; 16A pentru tronsonul de 12V. Deci tronsonul de 12V (cel mai important) ofera o putere electrica de 192W (12V x 16A), care este o valoare buna, suficienta pentru calculatoarele celor mai multi utilizatori. Sursele de alimentare cu valori ale intensitatii mai mici de 16A pe tronsonul de 12V nu sint indicate pentru calculatoarele moderne, daca se doreste o functionare adecvata a acestora.

    Sursa de alimentare furnizeaza curent componentelor printr-o multitudine de cabluri care au fiecare la capat un conector din plastic de o anumita forma. Cablul care alimenteaza placa de baza furnizeaza in principal curent de +3,3V ; +5V si +12V pentru componentele PB si placile de extensie ale calculatorului (placa video, placa de sunet, etc.) si are la capat conectorul numit ATX. Cablurile care alimenteaza hardiscurile si unitatile optice furnizeaza curent de +12V si au la capat cite un conector numit Molex. Aceleasi cabluri furnizeaza curent pentru placile video ce necesita alimentare suplimentara in afara aceleia prin slotul AGP. Procesoarele Pentium 4 au nevoie de alimentare suplimentara si daca intentionam sa cumparam un astfel de procesor trebuie sa alegem o SA care sa aiba un cablu special ce furnizeaza un supliment de curent de + 12V si se fixeaza pe PB intr-o priza asemanatoare cu cea ATX dar mai mica.  

    Întreţinerea sursei de alimentare este esentiala pentru buna funcţionare a acesteia pe termen lung. După o anumită perioada de la cumpărare (în general 6-12 luni) sursa trebuie demontata şi curatata de praf la interior. Curatarea trebuie să se faca ulterior în mod periodic (la 3 luni) pentru că în caz contrar praful depus la interiorul sursei şi pe palelele ventilatorului acesteia va impiedica racirea corespunzatoare a ei şi riscam să se defecteze. Curatarea sursei se poate face la domiciliu (evident, după deconectarea de la priza a calculatorului) de cei care sînt familiarizati cu procedeul. Pentru ceilalti este recomandat ca această operatie să fie făcută de specialistii de la un service de depanare a calculatoarelor.   

    Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la carcase si la sursele de alimentare pot fi gasite in Anexa Manualului.

PLACA  DE  SUNET, BOXELE, MICROFONUL

    PLACA  DE  SUNET

    Placa de sunet (PS) este una din componentele care ne permit să transformam calculatorul într-un sistem multimedia conceput pentru a satisface nevoia de divertisment sau pentru a pune în valoare capacitatile creatoare în domeniul muzical ale utilizatorului.

    Placa de sunet este fie de sine statatoare (separata - "standalone"), fie cel mai frecvent este inclusa (integrata) în placa de bază. Plăcile de sunet separate sînt de obicei "interne", adică se monteaza într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi plăci "externe" care se conecteaza la portul USB.

    Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit DSP - "digital signal processor") şi cu cît acesta este mai puternic cu atît  placa va fi mai performantă. În cazul PS integrate procesorul central (CPU) al calculatorului indeplineste de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa generală a sistemului scade într-o mai mică sau mai mare masura atunci cînd procesorul central este suprasolicitat, de exemplu în cazul jocurilor.

    Plăcile de sunet integrate presupun de obicei generarea sunetului prin conlucrarea între procesorul central, controlerul audio din cipsetul SouthBridge de pe PB şi codecul (codor/decodor - "coder/decoder") aflat sub forma unui mic cip pe PB. Codecul este conceput pe baza standardului AC'97 pus la punct de compania Intel şi este produs de mai multe companii. Cel mai utilizat codec este cel produs de Realtek şi se găseşte în mai multe versiuni şi anume ALC650, ALC655 şi ALC658, ultima varianta fiind cea mai bună. Alti producatori sînt VIA (codecul VT1616) şi Analog Devices (codecul AD1985). Compania Intel a introdus in anul 2004 standardul "Intel High Definition Audio", menit sa inlocuiasca standardul AC'97. Noul standard permite obtinerea unui sunet de calitate mai buna si aduce o serie de imbunatatiri tehnologice, printre care tehnologia multi-flux ("multi-stream") care face posibila prelucrarea simultana a sunetului provenit de la mai multe dispozitive sau aplicatii prin alocarea de canale separate. Plăcile de sunet integrate urmeaza însă tendinta generală a componentelor de calculator în sensul cresterii performanţei şi de aceea tot mai multe solutii integrate aparute recent includ un procesor audio dedicat (NVIDIA APU / Soundstorm sau VIA Envy24PT) care preia o parte din munca procesorului central şi în plus ofera o calitate mai bună a sunetului.

    Plăcile de sunet separate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă de virf (profesionale), plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obisnuita. Plăcile semiprofesionale sînt construite în jurul unor procesoare audio cum sînt EMU10K2, Cirrus Logic CS6424 sau VIA Envy24HT, primul procesor fiind prezent în plăcile produse de compania Creative, iar ultimele două procesoare gasindu-se în ofertele a diversi producatori de PS. Plăcile cu performanţă obisnuita sînt de obicei construite în jurul procesoarelor audio produse de compania C-Media (de ex. CMI 8738), însă aceste plăci se bazeaza în principal pe procesorul central pentru generarea sunetului şi mai puţin pe DSP-ul integrat, deci cumpărarea lor se impune doar dacă nu avem o PS inclusa pe placa de bază sau aceasta s-a defectat.

    Plăcile de sunet integrate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obisnuita. Plăcile integrate cu performanţe mai bune sînt bineinteles cele care dispun de un procesor audio dedicat, însă chiar şi solutiile care nu includ un astfel de procesor sînt satisfacatoare, dată fiind puterea procesoarelor centrale care este suficienta în marea majoritate a situatiilor, ea nefiind folosită la maxim decît în anumite cazuri (de ex. jocuri foarte solicitante pentru CPU).

    Dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii multimedia obişnuite (ascultarea de muzica în format MP3 şi vizionare de filme) şi pentru jocuri, nu este nevoie să mai cumpărăm o placă de sunet separata, cea inclusa face faţă cu succes unor astfel de sarcini în conditiile în care avem un CPU puternic (cu frecvenţa de ceas de peste 1 GHz). Putem chiar să folosim la nivel de amator programele de creare de muzica şi de editare audio (mixare).

    Cei care sînt mai pretentiosi în privinta calitatii sunetului sau doresc să se ocupe de prelucrare audio la nivel semi-profesionist sau profesionist au la dispozitie o gama larga de plăci de sunet al caror preţ variaza de la cîteva zeci la cîteva sute de EUR. Cei mai cunoscuti producatori de astfel de plăci sînt Creative, M-Audio, Philips, Terratec, Hercules şi Yamaha.

BOXELE

    Boxele sînt o componenta esentiala a unui calculator folosit pentru aplicaţii multimedia, dar în cazul lor putem face o mică economie. Tinind cont de faptul că stam foarte aproape de ele nu este nevoie ca boxele să aibă o putere foarte mare. Un set de două boxe cu puterea de 3 W (2 x1,5 Waţi RMS) este suficient pentru ascultarea de muzica sau pentru jocuri, chiar şi la această putere mică nefiind nevoiti să dam volumul la maxim. Foarte multi producatori de boxe exprima puterea acestora în Waţi PMPO, aceasta nefiind decît o stratagema folosită în scopuri de marketing. Este bine ca boxele să aibă şi un reglaj pentru basi şi de asemenea o mufa pentru conectarea castilor.

    Cei care sînt mai pretentiosi (şi au resurse financiare) îşi pot cumpara boxe de putere mare şi eventual sisteme care cuprind ansambluri compuse din patru sau cinci boxe (numite "sateliti") şi un dispozitiv special de redare a basilor ("subwoofer"). Aceste ansambluri alcătuiesc aşa-numitele sisteme 5.1 (5 sateliti + 1 subwoofer), 6.1 sau 7.1. Satelitii se aranjeaza în jurul calculatorului în aşa fel încît utilizatorul să experimenteze senzatia de "imersiune" în atmosfera sonora generata de o piesă muzicala sau de un joc. În acest caz trebuie bineinteles să fie cumparata şi o placă de sunet separata (cu performanţe cel puţin de nivel mediu - semiprofesional) pentru a se asculta cu adevarat un sunet de calitate.

MICROFONUL

    Microfonul este o componenta care va fi folosită din ce în ce mai mult în conditiile în care va lua amploare taifasul în mod multimedia prin internet (MediaTaifas = audio-video chat, videochat), folosit ca un substitut gratuit (daca nu luam in seama abonamentul lunar la internet prin cablu sau ADSL) pentru convorbirile telefonice locale, dar mai ales interurbane sau internationale. Microfonul este însă foarte util şi pentru softurile (de ex. MS Office XP sau 2003) care folosesc tehnologia de recunoastere vocala ("voice recognition") pentru dictarea de documente sau pentru lansarea de comenzi (deschidere de fisiere, editare, salvare, etc.) prin voce.

    Este recomandată cumpărarea unui capset ("headset"), care este un ansamblu format din casti şi microfon, acesta din urma aflindu-se în virful unui brat mobil montat pe una din casti. În cazul în care sesiunile de utilizare a castilor sînt lungi (zeci de minute sau ore) trebuie să cumpărăm casti care să fie dotate cu o protectie (un colac din burete acoperit cu piele sau plastic) pentru urechi, în aşa fel încît să nu avem dureri cauzate de presiunea castilor pe pavilioanele urechilor. Tinind cont de faptul că ansamblul casti-microfon va fi manipulat de multe ori este de asemenea recomandat să fie luată în calcul la cumpărare şi soliditatea constructiei lui. În acest sens este bine ca piesele de legatura dintre "potcoava" (elementul care se sprijina pe cap) şi casti să fie solide, mai ales că aceste elemente sînt solicitate ori de cîte sînt aranjate castile în cazul folosirii în mod succesiv de către mai multe persoane. Firele care intra în casti nu trebuie să fie expuse la vedere (neprotejate), evitindu-se astfel agatarea lor accidentala, iar firul care se conecteaza la mufa plăcii de sunet trebuie să fie suficient de lung pentru a permite o pozitie confortabila a utilizatorului în fata calculatorului.

MODEMUL  ŞI  PLACA  DE  REŢEA

GENERALITĂŢI

    Modemul dial-up este componenta care ne permite să folosim internetul prin intermediul liniei telefonice obisnuite. Modemul (MOdulator - DEModulator) moduleaza fluxurile de date digitale în aşa fel încît acestea să poată circula prin linia telefonica (care transporta datele în mod analog) şi demoduleaza fluxurile de date primite prin linia telefonica transformindu-le din format analog în format digital. Viteza modemurilor vindute în prezent este de 56 kb/s (kilobiţi pe secunda - kbps). Un astfel de modem nu este necesar daca avem o conexiune prin cablu coaxial sau ADSL, acestea folosesc modemuri speciale.

    Modemurile dial-up sînt de două feluri şi anume hardware şi software. Modemurile hardware au un cip special care se ocupa cu transferul de date şi cu corectia erorilor. Modemurile software (softmodem) folosesc procesorul calculatorului pentru operatiile descrise mai sus. Modemurile hardware sînt considerate mai bune dar sînt ceva mai scumpe.

    Modemurile dial-up se impart în interne şi externe după locatia lor (în calculator sau în afără lui). Modemurile interne se fixeaza într-un slot PCI. Modemurile externe se conecteaza la portul USB, sînt mai bune însă sînt în general de două ori mai scumpe decît cele interne.

    Placa de retea este componenta care ne permite să ne conectam calculatorul într-o retea locala ("local area network" - LAN) cu alte calculatoare în aşa fel încît să impartim resursele acestora între ele. De asemenea este posibil ca în acest fel să participam la jocuri în mod multijucator ("multiplayer") fără a ne conecta la internet. Placa de retea este absolut necesara dacă dorim să avem acces la internet prin cablu TV (coaxial) sau ADSL.  

    Modemul pentru internet prin cablu este de obicei oferit gratuit sau dat in custodie de catre furnizorul de internet la care ne abonam. Modemul pentru internet prin ADSL este si el oferit gratuit sau dat in custodie, insa in acest caz putem cumpara un model mai avansat daca dorim (el trebuie sa fie compatibil cu serviciul la care sintem abonati).

IMPRIMANTA

GENERALITĂŢI

    Imprimanta este componenta care ne permite să transferam date (texte, scheme, desene sau poze) de pe calculator pe hirtie. De exemplu, o imprimanta ne permite să transferam pe hirtie diverse texte descarcate de pe internet (articole, carti, etc.) şi în acest fel le putem citi fără a ne obosi ochii.   

PARTEA 1

PARTEA 2

PARTEA 3

PARTEA 4

PARTEA 5

ANEXĂ

Copyright © 2000-2007 MUNTEALB. Toate drepturile rezervate. All rights reserved. Tous droits réservés.

Toate materialele de pe acest sit sînt originale şi sînt scrise de MunteAlb (Alexandru Bogdan Munteanu).

Reproducerea materialelor (integrală sau parţială) fără acordul autorului intră sub incidenţa Legii privind Dreptul de Autor.

Alegerea terminologiei este explicată în materialul Limba Română în Epoca Informaticii.

Flux RSS